Lucrarea intitulata Autonomie locala si subsidiaritate in dreptul francez si in dreptul roman isi propune sa analizeze autonomia locala si subsidiaritatea dintr-o perspectiva comparativa, prezentandu-le mai intai in cadrul sistemului juridic francez, apoi in cel al sistemului juridic roman, fiind de notorietate faptul ca cel din urma s-a inspirat in mare masura de la cel dintai. Daca juxtapunerea termenilor „autonomie locala” si „subsidiaritate” ar fi parut cel putin ciudata in urma cu un sfert de secol, in ambele sisteme juridice analizate, interesul pentru relatia dintre aceste doua concepte a devenit din ce in ce mai pregnant in ultimii ani. In Franta el a fost generat mai ales de revizuirea din anul 2003 a Constitutiei de la 1958, revizuire care marcheaza introducerea tacita a principiului subsidiaritatii in textul constitutional. In Romania, el s-a manifestat mai ales dupa anul 1997, ulterior tentativei legiuitorului de a include principiul subsidiaritatii in normele de drept administrativ.

In mod traditional, autonomia locala presupune, pe de o parte, ca sfera de competenta a colectivitatilor teritoriale descentralizate sa fie suficient de extinsa pentru a le garanta acestora libertatea de actiune si, pe de alta parte, ca ele sa dispuna de resurse proprii care sa le permita exercitarea efectiva a competentelor lor. Pe scena dreptului public european, principiul subsidiaritatii joaca un rol principal in actul repartizarii competentelor intre diferitele autoritati publice, fiind aplicabil si raporturilor dintre autoritatile centrale si autoritatile locale din cadrul unui stat unitar. In acest context, el constituie un atu deloc neglijabil in favoarea politicilor descentralizatoare, datorita vocatiei sale de a determina legiuitorul sa transfere competente sporite colectivitatilor teritoriale, consolidand astfel autonomia locala.