Lector univ. dr. Alin Speriusi-Vlad
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timisoara
Profesor invitat la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne - Institut de recherches juridiques de la Sorbonne (IRJS) - Département de recherche en droit de l'immatériel de la Sorbonne (DreDIS)
Cand redactia revistei mi-a propus sa coordonez editarea unui numar special al Curierului Judiciar dedicat plagiatului am fost putin descumpanit. Pe de o parte eram onorat de increderea care mi se acorda de, poate, cea mai prestigioasa publicatie juridica din Romania, dar, totusi, reticent fata de ce s-ar mai putea spune despre un subiect atat de discutat si disputat precum cel al plagiatului. Am realizat totusi ca juristii nu-si spusesera opinia cu privire la acest fenomen, neanalizandu-l in adevaratul sens al cuvantului. Cu siguranta foarte multi au aratat cat de complex este fenomenul, cat de neclare si interpretabile sunt normele juridice in materie, de ce si cum gresesc activistii din acest domeniu, neglijand dispozitiile legale in materie, cat de greu poate fi dovedit fenomenul, iar multi altii i-au criticat pe primii, fara sa constientizeze ca la adapostul acestor dezbateri, aparent animate, dimensiunea juridica a plagiatului nu a fost analizata si explicata pe intelesul publicului larg si poate nici macar pe cel al juristilor nespecializati in proprietate intelectuala. Una din misiunile sacre ale dreptului este ca in privinta subiectelor de interes public sa transeze ceea ce este permis, ceea ce nu este permis si care sunt consecintele nerespectarii acestei interdictii. Acest tel era departe de a fi atins in materia plagiatului, mediul academic juridic ajungand, chiar, sa fie vazut de publicul larg ca neindreptatit sa se pronunte in aceasta privinta. Pe fondul suspiciunilor de plagiat venite din mediul juridic, orice argumente care doreau sa scoata in evidenta neclaritatea legii au ajuns sa fie repudiate sau cel putin sa nu depaseasca sfera discutiilor de specialitate, chiar si analizele textelor de lege parand mult prea complicate si de neinteles pentru publicul clar interesat. Astazi cand scriu aceste randuri, imi dau seama ca la adapostul acestui imobilism juridic, suspiciunile de plagiat care planeza asupra Prim-ministrului Romaniei nu sunt clarificate (acesta fiind un exemplu care vine oricui usor in minte) si, astfel, mi se confirma ca analiza juridica trebuia sa faca, cel putin in aceasta privinta, cativa pasi inainte.
Premisa acestui numar special al Curierului Judiciar este ca autorii de drept arata, in primul rand, care sunt consecintele juridice ale unui plagiat si care sunt aspectele procedurale ale unei acuzatii de plagiat, cu o analiza critica a practicii judiciare din Romania si din alte tari. Definirea pe plan juridic a plagiatului nu poate fi facuta doar de catre juristi, existand riscul ca acestia sa analizeze superficial domenii complexe de cercetare stiintifica, ceea ce releva importanta deschiderii dreptului catre acestea. Raspunderea pentru plagiat este analizata pentru prima data din perspectiva dreptului administrativ de catre redutabilul administrativist si procedurist, avocat Mircea Ursuta, care scoate astfel in evidenta ca plagiatul are o reglementare de drept public, trebuind sa fie analizat ca atare. Raspunderea civila pentru plagiat este decelata de catre cunoscutul avocat Gabriel Turcu specializat in practica si litigiile de proprietate intelectuala, iar raspunderea penala este prezentata de respectatul teoretician si practician, avocat Lucian Poenaru, care aprofundeaza aceasta chestiune inca din perioada studiilor doctorale. Sonia Florea, o analista minutioasa a plagiatului, se apleaca asupra practicii judiciare scotand in evidenta ezitarile inacceptabile ale Sectiei civile a Instantei Supreme, prin aplicarea simultana a legislatiei antiplagiat si a legislatiei privind drepturile de autor, fata de claritatea practicii Sectiei de contencios administrativ care se ghideaza dupa legislatia de drept public anti-plagiat, iar expertul ORDA George Vasile deschide o discutie despre probatiunea aferenta procedurilor judiciare in care se invoca plagiatul. Dorin Isoc si Vasile Docea, distinsi membri ai comunitatii academice din Romania, interesati de problematica plagiatului, fac o incursiune in componenta nejuridica a acestuia, care ajuta substantial la interpretarea legislatiei din acest domeniu. Experienta academica a distinsului profesor Vlad Constantinesco si expertiza acestuia in cercetarea acuzatiilor de plagiat impartasita cunoscutei jurnaliste Emilia Sercan desavarseste acest proiect.
Trebuie spus ca plagiatul are, cel putin in Romania, un sens aparte in vocabularul juridic fata de cel din limbajul comun. Mai precis, Legea nr. 206/2004 privind buna conduita in cercetarea stiintifica, dezvoltarea tehnologica si inovare face referire la plagiat, sanctionandu-l, in timp ce Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe nu foloseste acest cuvant. Tacerea principalei legi din Romania care protejeaza juridic creativitatea umana, incurajand-o astfel, nu este si nici nu trebuie sa para suspecta ori bizara. In Franta, Codul proprietatii intelectuale, in versiunea actuala, dar si in cea care va intra in vigoare la 23 decembrie 2021, nu face nicio referire expresa la plagiat. Aparenta tacere a legislatiei dreptului de autor in aceasta privinta consfinteste, intr-o buna masura, ca plagiatul nu reprezinta o problema juridica, ci una academica, dupa cum arata Vasile Docea in Citarea: problema juridica sau academica?, incadrandu-se, din punct de vedere legal, in sfera mai larga a incalcarii dreptului de autor, respectiv nerecunoasterii unui drept de autor. Altfel spus, cel care plagiaza incalca, de cele mai multe ori, dreptul de autor al altei persoane, in functie de cum sursa plagiatului o reprezinta o opera protejata prin dreptul de autor sau nu, dar absolut niciodata rezultatul unei astfel de fraude nu va putea forma obiectul unui drept de autor sau al unui alt titlu de protectie juridica din domeniul proprietatii intelectuale. In Romania, pe fondul pregatirii aderarii la Uniunea Europeana, legislatia speciala a preluat o conditie unanim acceptata in domeniul cercetarii stiintifice, dezvoltarii si inovarii, transformand-o intr-un standard legal la care trebuie sa se raporteze toate aceste activitati, indiferent de data indeplinirii acestora, anterior sau ulterior intrarii in vigoare a legii, in anul 2004. Aceasta pentru ca, dupa cum argumenteaza Mircea Ursuta in articolul sau Unele aspecte privind procedura de sanctionare a plagiatului in Romania, in acest caz de raspundere „pur” administrativa pentru plagiat, reglementat de art. 21 alin. (2) si art. 4 alin. (1) din Legea nr. 206/2004 nu opereaza principiul legalitatii incriminarii, neaflandu-ne in ipoteza raspunderii penale sau contraventionale. Raspunderea penala, instituita prin art. 141 din Legea nr. 8/1996, intervine, conform analizei lui Lucian Poenaru in O cercetare a plagiatului: implicatiile penale ale fenomenului, doar daca sursa plagiatului este reprezentata de o opera protejata prin dreptul de autor, incalcandu-se dreptul moral la paternitatea acesteia, iar pentru plagiat in Romania nu exista sanctiuni contraventionale. Un alt argument pentru aplicarea dispozitiilor Legii nr. 206/2004 si cu privire la activitatile desfasurate anterior intrarii in vigoare a acesteia este reliefat de Sonia Florea in Plagiatul si incalcarea drepturilor de autor. Studiu comparat de jurisprudenta unde scoate in evidenta considerentele Deciziei nr. 1961 din 16 aprilie 2014 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia de contencios administrativ si fiscal, conform carora folosirea la examenele de promovare in activitatea academica, dupa 2004, a unei lucrari plagiate anterior, reprezinta o incalcare a dispozitiilor art. 14 alin. (12) din Legea nr. 206/2004. In acelasi sens subliniaza si Dorin Isoc in Indexul Operelor Plagiate – interventie civica de descurajare a plagiatului, ca orice plagiat poate fi tratat cu referire la oricare din perioadele istorice care urmeaza lui 1862 datorita faptului ca prin Legea Presei din acel an era definita foarte bine preluarea dintr-o opera protejata, respectiv conditiile in care aceasta putea fi facuta. Asadar, sanctionarea plagiatului nu trebuie sa reprezinte obiectul dilemelor etice si cu atat mai putin al celor juridice. Dreptul se preocupa in principal de conditiile acordarii sau refuzarii protectiei juridice creatiilor stiintifice si doar, intr-un al doilea plan, de sanctionarea plagiatului ca una din formele ilicitului comis in legatura cu acestea.
Ce anume trebuie sa raportam la standardul legal din Romania al interdictiei plagiatului? Evident activitatile din domeniul cercetarii stiintifice, dezvoltarii tehnologice si inovarii (pe scurt cercetarea stiintifica), care se identifica, dupa cum preconizeaza Gabriel Turcu in Copy, right? Contrafacerea dreptului de autor, prin forma de exprimare, prin abilitatea de sintetizare si exemplificare, prin stilistica abordata in dezvoltarea temelor, dar indeosebi prin concluziile cercetarii stiintifice, premisele, argumentele si explicatiile acesteia, dar si corelatia dintre toate acestea, impreuna alcatuind continutul operei stiintifice. Exprimarea sintetica si limbajul standardizat stiintific de specialitate nu uniformizeaza pana la confuziune toate lucrarile de cercetare dintr-un anumit domeniu. Dimpotriva, fiecare demers stiintific trebuie sa se diferentieze de cele anterioare prin cel putin una din caracteristicile enuntate si subliniate anterior (concluzii, premise, argumente, explicatii sau corelatia dintre toate acestea), in caz contrar neaflandu-ne in prezenta unei opere stiintifice. Profesorul Vlad Constantinesco in interviul luat de Emilia Sercan arata ca si in cazul stiintelor sociale o lucrare de cercetare nu trebuie sa reprezinte o compilatie a literaturii anterioare, cercetatorul trebuind „sa fie capabil sa aduca valoare adaugata la starea de reflectie anterioara, pentru ca astfel cunoasterea sa avanseze”. Premisa avansarii cunoasterii si a valorii stiintifice o reprezinta, in opinia lui Vlad Constantinesco, alegerea unui subiect nou, interesant, dar si delimitarea conturului acestuia prin eliminarea a ceea ce este in afara sa. In esenta toate acestea ne arata ca cei implicati intr-un demers de cercetare trebuie sa incerce si sa reuseasca sa fie diferiti de stadiul cunoasterii de la momentul finalizarii acestuia. Pentru ca in Romania legea si-a asumat sarcina de a impune standardul interdictiei de plagiat, juristii, care aplica sau lupta pentru aplicarea legii, trebuie sa asimileze specificul fiecarui domeniu de cercetare stiintifica, dupa cum arata George Vasile in Expertiza efectuata de Oficiul Roman pentru Drepturile de Autor, atat cat le este necesar pentru a stabili ca ne aflam in prezenta unei cercetari stiintifice diferite, care contribuie la avansul cunoasterii.
Spuneam cu alta ocazie ca succesiunea evenimentelor prezentate cititorului, modul de exprimare si figurile de stil ale autorului fac diferenta intre romanul „Robin Hood” scris de Henry Gilbert si romanul omonim scris de Alexandre Dumas. O lucrare de cercetare stiintifica nu poate sa se diferentieze de cele anterioare doar prin prisma caracteristicilor sale estetice, la fel cum folosirea ghilimelelor si indicarea ca surse citate a cercetarilor anterioare nu este suficienta pentru recunoasterea caracterului stiintific.
Caracteristicile estetice unice ale unei opere pretins stiintifice o apropie mai mult de beletristica (literatura artistica), indepartand-o de literatura stiintifica, in lipsa unor concluzii, premise, argumente, explicatii sau corelatii proprii, diferite de stadiul cunoasterii. In mod similar folosirea ghilimelelor si surselor de citare nu face decat sa asigure ca ne aflam in fata unei reproduceri care nu incalca regula interdictiei plagiatului, care nu ii asigura insa apartenenta la genul stiintific. Cu siguranta problematica plagiatului trebuie sa conduca discutiile si analizele juristilor inspre stabilirea criteriilor de apartenenta a unei opere la genul stiintific.
