Editorial
In data de 12 noiembrie 2014, Curtea Constitutionala a Romaniei s-a pronuntat asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicata de profesorul Emil Moise raportata la prevederea din Legea educatiei nationale care-i obliga pe parintii elevilor minori, ori pe elevii majori sa depuna cerere pentru a fi scutiti de frecventarea orei de Religie (confesionala). Curtea a acceptat exceptia si a stabilit ca sarcina de depunere a unei cereri sa revina celor doritori sa urmeze disciplina Religie. O astfel de procedura era de bun simt. Dar argumentarea necesitatii ei, in termeni de drept, a fost amplu expusa in actiunea inaintata de profesorul Emil Moise, Curtii Constitutionale, si in decizia Curtii publicata la 23 ianuarie 2015.
Aceasta schimbare minora de procedura a devenit subiectul unui razboi public de o amploare cu greu de inteles pentru profani, dar transparenta cunoscatorilor. Cel putin doua organizatii, Solidaritatea pentru Libertatea de Constiinta si Liga Pro Europa au documentat felul in care se aplica vechea procedura. Cercetarea Ligii Pro Europa din anul 2007 a aratat ca „doar 7,8% dintre elevele/ elevii intervievate/ intervievati stiu ca ora de religie este facultativa, putand fi incheiata situatia scolara fara a se alege o alta disciplina in loc. Nici cadrele didactice nu dovedesc cunoasterea legislatiei in acest domeniu […]. Nici conducerile scolilor nu cunosc problematica sau, in cazurile in care o cunosc, nu transmit informatiile in mod suficient de pertinent” [Smaranda Enache (coord.), Educatia scolara in scolile publice, Targu Mures]. Aceeasi investigatie identificase in presa articole semnate de inspectorii scolari de Religie care sustineau ca invatamantul religios nu este facultativ, ci obligatoriu. Practica incurajata a constat in derutarea parintilor si elevilor, iar daca unii dintre acestia au depus cereri de renuntare la ora de religie, au fost facute presiuni asupra lor. S-a ajuns sa se exercite „o coercitie asupra elevilor, «impingandu-i» sau «indemnandu-i» sa urmeze disciplina «Religie»” (ibidem).
Toate aceste aspecte erau binecunoscute de Ministerul Educatiei datorita semnalelor primite de la diferite organizatii neguvernamentale, dar conducerea sa nu a facut decat sa accen¬tueze caracterul ilegal si discriminatoriu al procedurii de inscriere la ora de Religie. Ministerul era implicat impreuna cu o serie de culte – in primul rand, Biserica Ortodoxa Romana – la o operatie de indoctrinare religioasa. Dupa decizia Curtii Constitutionale de schimbare a procedurii, Ministerul Educatiei si Cercetarii a trecut la o strategie intensiva, folosind mijloace de informare publice, reteaua de institutii, colaborarea cu organizatii neguvernamentale religioase, eliberarea de formulare s.a. pentru sustinerea inscrierii elevilor la ora de Religie. Daca statul si-ar fi pastrat neutralitatea la care era obligat, atunci aceleasi posibilitati de informare si aceeasi logistica ar fi trebuit utilizate anterior in ajutorul parintilor si elevilor majori care nu doreau sa urmeze disciplina Religie.
Am detaliat contextul pentru a sublinia importanta schimbarii de procedura in istoria educatiei religioase din Romania si motivul pentru care NRDO a pregatit pentru cititorii revistei o sinteza ampla a documentelor relevante (decizii, comunicate, adrese) care au insotit-o. Sunt de notat, in particular, actiunea Sinodului BOR de creare a organizatiei „Asociatia Parinti pentru Ora de Religie” (prezentata in mass media drept o autoorganizare spontana a parintilor) si actiunile profesorului Emil Moise, menite sa sprijine aplicarea deciziei Curtii Constitutionale.
Publicam in acest numar si trei hotarari ale Consiliului National de Combatere a Discri¬mi¬narii, alese pentru a sublinia impasul in care se afla, in acest moment, doctrina libertatii de exprimare in practica CNCD. Una dintre hotarari priveste sustineri ale ziaristului Marian Nazat pe marginea unor opinii ale scriitoarei Alice Voinescu. Citam: „speranta ca evreii se vor potoli n-a prins aripi”; „istoria din urma a Romaniei decomunizate nu e straina de ghesefturile semintiei alese”. Sapte membri ai Colegiului director se rezuma la a sustine „ca intreg articolul are un context istoric, autorul face o paralela in timp, intre perioada comunista, capitalista si perioada postdecembrista de pe teritoriul Romaniei, referitor la ce se intampla din punct de vedere politic si economic”. Or, aceasta abordare este cu totul contrara jurispru¬dentei anterioare a CNCD si ridica, precum remarca autorul opiniei disidente, o problema de predictibilitate a aplicarii O.G. nr. 137/2000. Pe linia pe care a promovat-o contant NRDO, in favoarea libertatii de exprimare, observam ca ar fi dificil sa se demonstreze ca articolul lui Marian Nazat a „vizat” sa produca daune comunitatii evreilor din Romania (cerinta art. 15 din O.G. nr. 137/2000). Dar raspandirea unor clisee este evidenta, daunatoare, iar atragerea aten¬tiei asupra acestui aspect era in competenta Colegiului director, cum o facuse in alte cazuri.
Surprinzator este si faptul ca trei membri ai Colegiului director au votat ca ziaristul Biro Attila, de la publicatia Gandul, sa fie sanctionat pentru ca a considerat nepotrivit ca „fostul premier Adrian Nastase, condamnat pentru coruptie” sa conferentieze la Ministerul Afacerilor Externe. Desigur, asupra oportunitatii unei astfel de conferinte se pot exprima opinii opuse. Insa contestarea dreptului de a nu permite exprimarea unei astfel de judecati, punand-o abuziv in categoria sustinerilor discriminatorii, are ceva amenintator.
Cea mai amenintatoare este insa hotararea CNCD de a amenda un text acuzator la adresa Bisericii Ortodoxe Romane. Este adevarat ca respectivele critici erau sustinute prin cuvinte capa¬bile „sa socheze ori sa provoace”, insa legitimitatea acestui tip de limbaj este totusi demult recunoscuta de Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Pentru a ajunge la performanta sanctionarii, Colegiul director s-a abatut de la cateva reguli indispensabile in practica exercitiului libertatii de exprimare. Mai intai, ideea ca acuzatiile la adresa BOR ar fi inacceptabile intrucat ele pot afecta imaginea persoanelor de religie ortodoxa. Or, distinctia dintre biserica-institutie si credinciosi este centrala. Daca nu ar fi asa, criticile la adresa Parlamentului ar trebui sanctionate intrucat ii afecteaza pe parlamentari in parte, criticile la adresa Guvernului trebuie stopate, caci ii compromit pe ministri s.a.m.d. O alta idee a opiniei majoritare ar fi ca neutralitatea statului manifestata in raport cu cultele recunoscute inseamna necesitatea de a ocroti cultele. Aceasta pozitie intra in contradictie cu Comentariul Centrului pentru Drepturile Omului: statul ii apara pe credinciosi, nu religia. (Desigur, o biserica se bucura de protectia legii, dar in alt sens – nu dezvoltam).
Membrii Colegiului director nu au tinut cont de faptul ca acuzatiile priveau fapte de coruptie ale BOR si comportamente intr-adevar dezonorante si chiar periculoase pentru societate. In sfarsit, era esential sa se remarce ca organizatia criticata se afla pe o pozitie de putere – in niciun caz, intr-una vulnerabila, cum implica filozofia combaterii discriminarii care legitimeaza acte normative precum O.G. nr. 137/2000.
Astfel de interventii in exercitiul libertatii de exprimare arata cat de importanta este stabilizarea unei doctrine a libertatii de exprimare in practica CNCD.
