La 18 martie 2011, Marea Camera a Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) a adoptat una din hotararile cele mai incarcate cu miza din istoria sa: rasturnarea opiniei Camerei secunde ce stabilise la 3 noiembrie 2009 incalcarea de statul italian a dreptului la instruire (art. 2 al Protocolului nr. 1) si a libertatii de gandire, de constiinta si de religie (art. 9) garantate de Conventia europeana a drepturilor omului – cauza Lautsi c. Italia.
Dna Soile Lautsi trimisese o plangere CEDO, intrucat cei doi copii minori ai sai frecventau o scoala publica din Abano Terme unde, cum se intampla si in celelalte institutii de invatamant italiene, erau expuse crucifixe. Dna Soile Lautsi considerase practica contrara principiului laic in care dorea sa-si educe fiii.
Argumentele Camerei secunde la care achiesasera toti cei sapte judecatori europeni, pareau clare si dificil de contestat: obligatia de neutralitate si de impartialitate a statului reprezinta o garantie a pluralismului; prezenta crucifixului ii face pe elevi sa se simta educati intr-un mediu scolar marcat de o religie specifica; cand statul exprima o credinta, elevii nu se pot desprinde de contextul in care sunt tinuti, sau daca se detaseaza de acest context, trebuie sa accepte un sacrificiu si eforturi disproportionate; statului ii revine obligatia neutralitatii confesionale in cadrul educatiei publice si sa asigure elevilor o atmosfera favorabila dezvoltarii gandirii lor critice; expunerea obligatorie a unui simbol care apartine unei confesiuni determinate, in special in salile de clasa, restrange dreptul parintilor de a-si educa copiii potrivit convingerilor proprii, precum si dreptul copiilor scolarizati de a crede sau de a nu crede. In concluzie: afisarea crucifixelor in institutii de invatamant publice este incompatibila cu obligatia statului de a respecta neutralitatea.
E adevarat, in acelasi timp, ca reactiile la hotararea Camerei secunde au fost de o vehementa neobisnuita. Mobilizarea internationala a facut evidenta incadrarea contestatiei in categoria prevazuta de art. 43 alin. (2) al Conventiei europene a drepturilor omului: cauza ridica o problema grava cu caracter general. De altfel, 33 de membri ai parlamentului European actionand in grup si 10 organizatii neguvernamentale au primit dreptul sa aiba interventii scrise in cauza; guvernele Armeniei, Bulgariei, Ciprului, Federatiei Ruse, Greciei, Lituaniei, Maltei, Monaco-ului, Romaniei si Republicii San Marino au beneficiat si de sustinerea orala, in sedinta publica desfasurata la 30 iunie 2010.
Sunt de retinut, in acest context, argumentele „decisive” ale Marii Camere care a hotarat, cu 15 voturi la doua, ca statul italian „nu a incalcat art. 2 al Protocolului nr. 1 si ca nu exista vreo chestiune separata ridicata de aplicarea art. 9 al Conventiei. Iata, pe scurt, cateva principale sustineri ale Marii Camere.
Mai intai, Curtea a simplificat cauza, aratand ca, in raport cu problematica aplicarii art. 9 al Conventiei, art. 2 al Protocolului nr. 1 are statut de lex specialis; drept urmare, Marea Curte se va concentra asupra eventualitatii incalcarii acestuia. Mai precis, a luat in discutie daca prezenta crucifixelor in scolile publice italiene respecta dreptul parintilor de a asigura copiilor lor o educatie conforma cu convingerile lor religioase si filozofice.
Curtea a facut observatia ca termenul „respect” din enuntul anterior nu inseamna totusi ca parintii pot cere statului sa asigure pentru copii o anumita forma de educatie. Formatul si curricula intra in competenta statelor contractante, iar Curtea nu are a se pronunta asupra acestor chestiuni. In particular, nu e in situatia sa previna statele de introducerea in educatie a unor chestiuni de ordin religios ori filozofic. In acelasi timp, avand in vedere necesitatea salvarii pluralismului educational, se impune ca informatia din curricula sa aiba un caracter obiectiv, critic si pluralist, compatibila cu dezvoltarea gandirii critice a copiilor si eliminarea oricarei forme de prozelitism.
Sustinand ca organizarea mediului scolar intra in competenta autoritatilor publice, Curtea a recunoscut ca aceasta trebuie raportata la exigentele Conventiei europene. Judecatorii europeni iau in considerare ca crucifixele sunt, dincolo de alte consideratii, un simbol religios. Desi nu detine dovezi privind impactul simbolurilor religioase din clase asupra copiilor, totusi Curtea recunoaste ca dna Lautsi poate vedea in acestea o incalcare de catre stat a educarii copiilor in conformitate cu propriile convingeri filozofice. Dar, enunta un pasaj esential, perceptia subiectiva a reclamantului nu este suficienta pentru a dovedi incalcarea art. 2 al Protocolului nr. 1.
Marea Camera a simtit necesar sa arate si cum interpreteaza problematica traditiei raportata la educatie. Desi masura in care statul hotaraste daca o traditie este perpetuata sau nu intra in marja de apreciere a statului, Curtea a subliniat ca referirea la traditie nu poate elibera statele de obligatia lor de a respecta drepturile si libertatile fundamentale. Desi ideea ca prezenta crucifixelor in scolile publice intra in marja de apreciere a statului italian ar fi sprijinita de faptul ca nu exista un consens, in aceasta problema, intre tarile Consiliului Europei, ea necesita si evaluarea daca nu cumva limitele acestei marje au fost depasite prin transformarea crucifixelor intr-un act de indoctrinare.
Or, sustine Curtea in acest punct esential, „un crucifix aflat pe un perete este in mod esential un simbol pasiv” care „nu poate avea o influenta asupra copiilor comparabila cu aceea a unui discurs didactic ori participarea la activitati religioase” (§72). Marea Camera contrazice, sub acest aspect, interpretarea Camerei secunde in cauza Lautsi c. Italia care vorbea despre un „impact semnificativ” asupra elevilor. Evaluarea „impactului” in cazul Lautsi c. Italiei trebuie sa aiba in vedere urmatorul context: (1) prezenta crucifixelor nu este asociata cu studiul obligatoriu al crestinismului; (2) Italia pastreaza un mediu scolar deschis altor manifestari religioase (precum purtarea voalului islamic); (3) nu exista dovezi privind intoleranta fata de alte credinte religioase; (4) prezenta crucifixului nu poate fi asociata cu utilizarea unor practici educationale cu tendinte prozelite. „In sfarsit”, enunta Marea Camera ultimul sau argument, „[doamna Lautsi] a pastrat dreptul sau ca parinte de a-si ilumina si sfatui copiii, de a isi exercita rolul de educator si de indrumator in concordanta cu propriile conceptii filozofice. (§75)”
In concluzie, esenta argumentatiei pe care isi sprijina Marea Camera hotararea sa ar reveni la faptul ca crucifixele sunt un simbol religios pasiv, expus pe peretii scolilor publice intr-un context tolerant cu alte credinte si neasociat cu practici religioase avand scopuri prozelite. Subliniem aceste detalii ale argumentarii, caci ele arata diferente importante intre „cazul crucifixelor” si „cazul icoanelor”. Plangerea pe care a trimis-o profesorul Emil Moise cu referire la prezenta icoanele in institutiile de invatamant din Romania ar putea duce, din aceste motive, la o hotarare diferita a Curtii Europene a Drepturilor Omului.
