Precum publicatia pe care a continuat-o (Revista Romana de Drepturile Omului), Noua Revista de Drepturile Omului a publicat relativ frecvent analize referitoare la masurile represive luate impotriva membrilor Miscarii de Integrare in Absolut (MISA) si a liderului ei spiritual, Gregorian Bivolaru. Atentia redactiei a fost motivata de gravitatea acestor actiuni, desfasurate, daca ne limitam la elementele verificabile, incepand cu anul 1996 si avand ca moment culminant actiunile brutale si larg mediatizate din 18 martie si 1 aprilie 2004. Nu este o exagerare sa calificam „cazul MISA” drept una dintre cele mai serioase incalcari ale drepturilor omului din Romania postcomunista. In anul 2005, Curtea Suprema Suedeza i-a acordat liderului spiritual al MISA azil politic. In anul 2013, I.C.C.J. l-a condamnat pe Gregorian Bivolaru la 6 ani inchisoare, in absentia, intr-un proces caruia i se poate reprosa lipsa de corectitudine. De altfel, la 23 iunie 2015, Tribunalul Bucuresti a stabilit ca emiterea mandatelor de interceptare a convorbirilor lui Bivolaru, depunerea si utilizarea inregistrarilor in dosarul in care a fost judecat si condamnat de I.C.C.J. sunt ilegale. Anterior, la 16 septembrie 2014, CEDO condamnase statul roman pentru incalcarea dreptului la libertate si la siguranta si a dreptului la respectarea vietii private si de familie a Danei Atudorei (membra MISA). Curtea de la Strasbourg i-a acordat petentei suma de 15.600 euro (Hotararea CEDO a fost publicata in NRDO nr. 4/2014).
In paralel cu aceste ultime evolutii, la Cluj, s-a judecat procesul a 21 de membri MISA acuzati in principal de trafic de persoane. La 11 februarie 2015, instanta Tribunalului Cluj, avand ca presedinta pe judecatoarea Ariana-Lacrimioara Ilies, i-a achitat pe toti inculpatii. Recent a fost facuta publica motivarea instantei. Acest document impresioneaza prin tonul drastic si ferm al judecatii. Decizia pare un adevarat rechizitoriu la adresa organului de urmarire penala, DIICOT, si a institutiilor care au asistat Directia in cauza supusa judecatii.
Instanta anunta la inceput ca se va abtine sa descrie actul de sesizare, cum ar fi trebuit sa procedeze, caci din dosarul enorm, de peste 1.000 de pagini, doar o treime este relevanta, celelalte parti fiind un eseu al unui preot si o analiza psihologica despre fenomenul MISA – cu un rezultat imprecis, echivoc.
Solicitarea facuta Jandarmeriei Romane de catre Procurorul General al Parchetului Curtii de Apel Bucuresti de a se pune la dispozitie trupe pentru perchezitionarea a 16 imobile unde s-ar fi desfasurat trafic de droguri si prostitutie, continea, afirma instanta, „elemente false referitoare la ancheta”. Aceste efective speciale „au fost inarmate si au procedat la efectuarea unor perchezitii barbare”. Obiectele personale ridicate nu aveau legatura cu obiectul perchezitiei, „iar persoanele identificate in imobilele perchezitionate au fost supuse unui regim de tortura psihica si chiar fizica ore in sir”. Perchezitiile „au incalcat toate dispozitiile procesual penale” care reglementeaza aceasta institutie. Jandarmii au escaladat gardurile, zidurile, au spart usile, ferestrele, fara sa dea explicatii cu privire la motivul acestor descinderi. Ei „au instituit un sentiment de teroare, de panica in randurile ocupantilor acelor case, lucru care este in afara legii si care incalca flagrant dispozitiile acestui articol”. A fost incalcat Codul de procedura penala, caci persoanele gasite in acele imobile au dorit sa deschida incaperile care erau inchise, „dar jandarmii au ignorat faptul ca li se ofereau cheile si au spart cu salbaticie usi, ferestre si alte cai de acces”, ignorand rugamintile locatarilor.
Constatarile tehnico-stiintifice in domeniul psihologiei judiciare au fost solicitate de procurori ilegal, caci nu exista pericolul disparitiei probelor. In cazul „expertului” Tudorel Butoi, si societatii sale S.C. Croma SRL, organul de urmarire penala „a incalcat in mod flagrant” Codul de procedura penala prin numirea unui angajat al unei societati comerciale. Cel in cauza nu avea calitatea de specialist in psihologie judiciara, era doar parte interesata intr-un „contract oneros”, care „si-a asumat in mod ilegal aceasta calitate”.
Este relevant, adauga instanta, „ca introducerea acestor asa-zise constatari tehnico-stiintifice in dosarul Parchetului s-a facut dupa o lunga perioada de timp de la efectuarea perchezitiei la locuinta partilor”, ca urmare, „rolul lor a fost in mod evident acela de a „confirma” si nu de a orienta comportamentul institutiilor stalului, asa cum ar fi fost firesc”. „Specialistii” au fost alesi de DIICOT astfel incat sa garanteze rezultatul demersului. Ei au preluat teoriile deja elaborate de Parchet. Citam: „Niciuna dintre aceste asa-zis «expertize» nu indeplineste criterii elementare de profesionalitate”.
Judecatoarea Ariana-Lacrimioara Ilies invoca „absurditatea acuzatiilor” si „caracterul represiv al acestei actiuni a autoritatilor impotriva membrilor si simpatizantilor MISA, a caror libertate de constiinta este astfel grav incalcata”. Scopul real si evident al rechizitoriului si a trimiterii in judecata a inculpatilor nu ar fi fost tragerea lor la raspundere penala, „ci desfiintarea acestei scoli de yoga prin descurajarea membrilor ei de a isi exercita libertatea de constiinta”. Citam in continuare: „nimic nu dovedeste mai bine fabricarea unei grave actiuni represive impotriva membrilor si simpatizantilor MISA decat aceasta inconsistenta a acuzatiilor. In ciuda sutelor de politisti, procurori, agenti SRI care au lucrat la caz si a sumelor imense de bani cheltuite pentru aceasta ancheta, tot ce s-a obtinut au fost cateva declaratii ale unor adulti care au pus semnul egal intre traficul de persoane si munca voluntara pe care ei sustineau ca ar fi efectuat-o in cadrul locuintelor numite „ashram”, unde au ales sa locuiasca din proprie initiativa, la solicitarea lor”. Judecatoarea observa ca toti au cerut sume mari ca despagubire invocand ca ar fi fost traficati, „cu toate ca au fost liberi sa paraseasca respectivele locuinte cand au dorit aceasta si cu toate ca nu exista minime dovezi ale constrangerii lor in sensul depunerii vreunei activitati. „Muncile” pe care le reclama reclamantii erau efectuate de catre ei ca persoane majore, dotate cu discernamant si constau in activitati inerente unei comunitati care se autoadministreaza”.
Un ultim citat, reprodus, caci miza sa depaseste aceasta speta este: „Plasarea activitatilor specifice ale membrilor si simpatizantilor MISA sub titulatura traficului de persoane aduce atingere de la inceput legalitatii rechizitoriului DIICOT, intrucat legalitatea incriminarii exclude interpretarea legii penale prin analogie asupra unor fapte neprevazute de lege. Este evident ca incriminarea traficului de persoane nu a avut ca scop interzicerea activitatii voluntare sau a dreptului grupurilor de a-si defini o viata comunitara proprie”.
In prezentarea noastra, citatele domina comentariul intrucat continutul hotararii instantei de la Cluj este mai elocvent decat ce reusim sa spunem despre ea. Se poate ca unui cercetator al jurisprudentei romanesti, acest tip de „acuzare a acuzarii”, in orice caz neobisnuit, sa i se para si excesiv. Nu astfel va parea unui cunoscator al faptelor. Toate calificarile instantei, privind brutalitatea descinderilor si incalcarea procedurilor legale, pana la lipsa de profesionalism si la interpretarea eronata a textelor juridice descriu cu acuratete actiunea „sutelor de politisti, procurori, agenti SRI care au lucrat la caz” si au cheltuit „sume imense de bani pentru aceasta ancheta” intr-una dintre cele mai serioase incalcari ale drepturilor omului din Romania postcomunista.
NRDO
