Publicam in mod exceptional, integral, pe trei numere, o foarte lunga hotarare a Curtii Europene a Drepturilor Omului: Cauza Kononov c. Letonia (intervenient Rusia). Prima parte a aparut in numarul trecut, iar hotararea Marii Camere in recursul cerut de Letonia va fi gazduita in numarul viitor.
De ce atata atentie acordata „cazului Kokonov”?
Cauza a generat o vie dezbatere in cadrul instantei din Strasbourg. Intr-o opinie distincta menita sa intareasca hotararea, judecatorul Myjer a explicitat unul din argumentele care stateau in penumbra acestui verdict: persoana judecata nu a facut parte din randul nazistilor sau a aliatilor si a colaboratorilor lor, ci din tabara Puterilor Aliate, care luptau impotriva nazistilor.
Alti trei judecatori, Fura-Sandström, David Thör Björgvinsson si Ineta Ziemele au sustinut, in opinia lor disidenta, absenta oricarui element in Conventie care sa limiteze aplicarea art. 7 doar la crimele naziste. Conventia nu are de ce sa opereze cu standarde duble. Faptul ca instanta europeana atribuie satenilor „orientari pro-naziste” nu ii poate priva pe acestia de protectia dreptului international umanitar.
David Thör Björgvinsson a mers mai departe, punctand una din interpretarile istorice ce au marcat dezbaterile. Judecatorul a aratat ca in perioada 1940-1991, Letonia a fost victima ocupatiei ostile a unor puteri straine: doua regimuri totalitare, Germania nazista si Uniunea Sovietica, isi disputau teritoriul Letoniei ignorand total drepturile letonilor la autodeterminare. Uniunea Sovietica nu urmarea sa „elibereze” Letonia de Germania nazista si sa redea tarii calitatea de stat suveran independent, ci dorea sa obtina din nou controlul asupra Letoniei, ca Republica Socialista Sovietica.
Aceste date explica marea miza a cauzei Kononov c. Letonia: diferentierea sau din contra, egalizarea juridica a crimelor de razboi si impotriva umanitatii comise de fortele Germaniei naziste, respectiv, ale Uniunii Sovietice. Verdictul din 24 iulie 2008 a produs multa emotie intre ganditorii implicati in „aducerea la zi a memoriei” dupa caderea sistemului comunist. Invocam o singura reactie, lucrarea prezentata intr-un colocviu din luna septembrie 2008, “The Discourse of Communist Crimes in the European Memory Politics of World War II”. In ea, cercetatoarea estona Maria Mälksoo observa ca este moral inacceptabil, iar din punct de vedere politic periculos, sa impui celor care au suferit sub regimul comunist in epoca sovietica sa ierte, sa uite si sa „mearga mai departe” fara sa obtina dreptatea. Este necesara, in concluzie, o istorie critica a „unei memorii comune europene a celui de-al Doilea Razboi Mondial” care sa faca sa dispara ambiguitatile si sa releve complexitatea trecutului.
Letonia a facut contestatie la Marea Camera, bucurandu-se de sustinerea, ca intervenient, a Lituaniei. Conform Ministerul de Externe al Letoniei, Federatia Rusa a incercat sa faca presiuni asupra Curtii prin campanii in presa si dezvaluirea votului judecatorilor inainte de anuntarea hotararii. Ministerul leton a cerut condamnarea acestui comportament de catre Consiliul Europei.
La 17 mai 2010, Marea Camera a recunoscut, cu 14 voturi la 3, ca prin condamnarea lui Vasiliy Kononov, in 2004, pentru crime de razboi comise brutal impotriva populatiei civile, Letonia nu a violat neretroactivitatea asa cum este aceasta definita in art. 7 al Conventiei europene a drepturilor omului. Desigur, in asemenea hotarari, nu doar verdictul conteaza, ci si rationamentul, caci va juca un rol in cauze asemanatoare. Argumentele Marii Camere vor fi puse la dispozitia cititorului in numarul viitor al revistei.
