Editorial
Ultimul an al actualului mandat politic pare a fi un moment critic pentru doua idei, „cele majore”, ale comunitatii maghiare din Romania: proiectul statutului minoritatilor nationale si regionalizarea. In conditiile dependentei de Uniune a majoritatii parlamentare create in jurul PDL, UDMR face un joc politic complicat menit sa salveze statutul si respectiv, sa asigure o regiune cu majoritate maghiara.
Miza celor doua proiecte este insa foarte diferita. Sistemul drepturilor minoritatilor nationale este asigurat astazi prin legislatia sectoriala. Statutul minoritatilor face o sinteza a acestor prevederi si adauga cateva garantii noi. Apoi, introduce o formula inedita pentru traditia sistemului autohton de protectie: autonomiile culturale. Este aspectul invocat de guvernarea anterioara pentru a critica si respinge o lege a statutului. Autonomia culturala s-a dovedit o practica pozitiva in statele unde a fost adoptata – Tarile Baltice, Ungaria. Autonomiile culturale ar aduce cateva instrumente utile in viata minoritatilor nationale, dar nu vitale. Adevarata problema a proiectului este de alta natura: crearea unui monopol politic in beneficiul actualelor uniuni culturale s in defavoarea comunitatilor minoritare.
Proiectul statutului construieste un subiect de drept distinct de asociatiile si fundatiile obisnuite: „organizatiile cetatenilor apartinand unei minoritati nationale”, care poseda drepturi politice in sensul art. 62 alin. (2) din Constitutia Romaniei. Conform actualei legislatii, „organizatiile cetatenilor” sunt „fundatiile” sau „asociatiile”. Or, prin proiect, cele trei notiuni se despart. Pentru a fi recunoscuta drept organizatie a cetatenilor apartinand unei minoritati nationale, o uniune de cetateni trebuie sa indeplineasca conditii prohibitive, singurele cele le pot indeplini astazi (cu exceptia partidelor maghiare) fiind uniunile culturale din Grupul parlamentar al minoritatilor nationale.
Un monopol al acestora, politic, a fost deja creat prin legile electorale din 2004 si 2008. Legea statutului l-ar intari substantial, intrucat Consiliile Nationale ale Autonomiei Culturale „se constituie prin alegeri interne”, iar „organizarea si desfasurarea alegerilor interne... se asigura de organizatia reprezentativa a cetatenilor apartinand minoritatii nationale respective”. Astfel, organizatia reprezentativa a comunitatii nationale, ce beneficiaza de conditii exceptionale in raport cu ceilalti concurenti, stabileste candidatii la alegeri pentru Consiliul National al Autonomiei Culturale, organizeaza alegerile si desigur, va controla Consiliile. Monopolul politic asupra comunitatii se prelungeste cu unul educational-cultural-media. In locul valorificarii competentelor educational-culturale ale profesionistilor devotati comunitatii, actualul proiect de statut al minoritatilor va rasplati fidelitatea politica. Ce rezulta din acapararea tuturor competentelor decizionale de catre o formatie etnica o putem verifica din modul in care Partida Romilor stabileste astazi posturile in reteaua de experti romi, de mediatori sanitari, ori functionari ai Agentiei Nationale pentru Romi. Distrugerea democratiei interne a comunitatilor minoritare si discriminarile pe care le implica arata de ce actualul proiect de lege a statutului minoritatilor nationale ar trebui respins.
Din contra, realizarea unei regiuni cu majoritate maghiara reprezinta o nevoie vitala pentru comunitatea maghiara din Romania. Aceasta inlocuieste varianta Tarii Secuilor, pentru care este aproape imposibil de obtinut solidaritatea partidelor romanesti. Tema unei unitati teritoriale in care maghiarii sa se simta „acasa”, intrucat beneficiaza de un mediu lingvistic si cultural maghiar a capatat miza ca urmare a descresterii semnificative a numarului maghiarilor dupa 1992. Toate datele sugereaza ca descresterea va continua. O populatie maghiara sub 1 milion si jumatate va avea dificultati sa continue vechea traditie a maghiarimii transilvane creatoare a unei civilizatii prestigioase. Un tinut „al maghiarilor” ar putea sa infrunte aceasta slabiciune demografica.
Cate resurse de legitimare simbolica au maghiarii pentru o regiune ale carei frontiere sa le asigure majoritatea? Nu exista un drept al minoritatilor nationale la o regiune autonoma in care sa le fie asigurata majoritatea. Acolo unde anumite minoritati se bucura de autonomii teritoriale, chiar cu statut special, aceasta este rezultatul unei intelegeri esentialmente politice, nu al recunoasterii unor drepturi. De altfel, dreptul international al drepturilor minoritatilor nationale este foarte slab. In aceasta materie, tratatelor internationale li se cere mai putin decat se cere dreptului intern, principalul responsabil de a asigura conditii adecvate pentru comunitatile etnoculturale diferite de majoritate. Este si cazul Romaniei, unde sistemul masurilor speciale, amplu, cu garantii constitutionale si legislative pentru drepturile politice, educationale si lingvistice, in particular, privind folosirea limbii materne in administratia locala, depaseste substantial prevederile internationale.
Totusi, in spatele acestor principii de doctrina, exista detalii care pot schimba raporturile dintre legislatia internationala si cea interna si in problematica minoritatilor. Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale contine, la art. 16, urmatoarea prevedere pe care o reproducem integral: „Partile [Statele Parti] se vor abtine sa ia masuri care, modificand proportiile populatiei din arii locuite de persoane apartinand minoritatilor nationale, sunt indreptate impotriva drepturilor si libertatilor decurgand din principiile inscrise in prezenta conventie-cadru”.
Actuala impartire administrativa asigura minoritatii maghiare dominanta ei numerica in doua judete ale tarii, cu tot ceea ce rezulta din aceasta. O restructurare administrativa in Romania are, in sensul art. 16 al Conventiei-cadru, obligatia de a pastra, daca nu eventual de a largi, drepturile specifice rezultand din existenta in Harghita si Covasna a unei majoritati maghiare. Simplu, aceasta inseamna ca trecerea la regiuni sa pastreze „atributul majoritatii” in noua unitate administrativa.
Iata ca legislatia internationala ratificata de Statul roman il obliga sa respecte, in conditiile regionalizarii, anumite conditii privitoare la proportia minoritatilor care nu apare in dreptul intern, cat de elaborat este acesta. Regiunea „cu majoritate maghiara” pe care o reclama UDMR in numele comunitatii pe care o reprezinta nu face parte doar din categoria aranjamentelor politice, ci si a dreptului. Chiar daca UDMR nu va convinge astazi partidele romanesti de legitimitatea aspiratiilor sale, tema „regiunii maghiare” va ramane in picioare, de vreme ce drepturile dobandite, spre deosebire de vointa politica, nu sunt perisabile.
NRDO
