Istoricul Mihnea Berindei s-a stins la 19 iunie 2016, la Venetia, orasul unde cercetase timp de decenii arhivele otomane si unde alesese sa-si traiasca ultimii ani de viata. Din 1970, cand iesise din Romania cu o bursa de cercetare, si pana la inceputul anilor 2010, locuise la Paris.
Dupa revolutie, venise in tara pentru lungi perioade. Il chemau activitatile sale de natura civico-politica, fie elaborarea unor lucrari importante: Raportul final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, colectiile de documente din arhiva Comitetului Central al P.C.R., volumele de scrisori adresate in anii 1980 postului de radio „Europa Libera”.
Disparitia istoricului a produs o ampla emotie. Premierul Dacian Ciolos a transmis condoleante familiei. Presedintele Klaus Iohannis i-a acordat o medalie post-mortem. Au scris texte de bun ramas colegii sai de profesie. L-au elogiat personalitatile care-l cunoscusera ca opozant al regimurilor comuniste si eficace sustinator al democratiei dupa caderea regimului Ceausescu. Pentru atmosfera acelui moment, redam gandurile unui admirator al istoricului, Adrian Niculescu, el insusi fost exilat in Italia, care-l urmase pe Berindei in denuntarea fostului totalitarism: „A plecat dintre noi, nedrept si prematur, Mihnea Berindei, istoric, turcolog, dar mai ales, cel mai bun, cel mai penetrant si mai eficace om al exilului romanesc.
Personalitate recunoscuta a stangii democratice anticomuniste, sufletul Ligii pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania, de la Paris, Mihnea Berindei a fost o mare constiinta romaneasca, o torta vie care, din 1970, a ars pentru libertatea tarii noastre. Acum, la moartea lui, drapelele Romaniei ar trebui coborate in berna!”.
Sunt cuvinte patetice, dar ele nu-l semnifica decat partial pe Mihnea Berindei. A ramas in umbra altor merite, doar in treacat marcate de Adrian Niculescu cand a mentionat la Liga de la Paris, centralitatea drepturilor omului in constiinta si activitatea lui Mihnea Berindei.
Drepturile omului au fost pentru el criteriul-far, apararea lor, motivatia, iar implicarea politica, consecinta. Solidarizarea in jurul ideilor de respect al vietii umane si de libertate era deja prezenta in intaia sa initiativa majora, initierea, in anul 1977, a Comitetului Francez pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania. Atunci el s-a adresat nu doar romanilor exilati (Alain Paruit, Maria Bratianu, Dumitru Tepeneag s.a.), ci si intelectualilor francezi cu care colaborase, cercetatori ai societatii romanesti (Catherine Durandin, Claude Karnoouh, Gilles Veinstein etc.). Comitetul avea sa stranga semnaturi in apararea victimelor regimului de la Bucuresti, avea sa adune si sa publice informatii despre situatia din Romania, sa organizeze manifestari de protest fata de abuzurile politiei politice din tara. Fara a reprezenta un „Comitet Helsinki” de felul celor care aparusera in tarile comuniste, Comitetul Francez pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania a fost pus sub umbrela intelegerilor de la Helsinki, a clauzelor sale umanitare. Comitetul a documentat si denuntat actiunile represive impotriva Miscarii Goma, internarea in spitale psihiatrice practicata in Romania (cazurile Balaceanca, Brasov si Gataia), atacarea fiului (de 9 ani!), a lui Ion Vianu, medicul si omul de cultura care acuzase primul utilizarea psihiatriei in scopuri represive, santajarea criticului Ion Negoitescu cu un proces de moravuri. Au fost condamnate atacurile la adresa exilului prodemocratic, incepand cu incercarea de anihilare a Monicai Lovinescu, la 18 noiembrie 1977.
In anii 1980, Mihnea Berindei a participat la transformarea Comitetului in Liga pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania, cu sediul la Paris. A fost vice-presedintele Ligii pana in anul 1989. Berindei a coordonat documentarea riguroasa a cazurilor de incalcare individuala a drepturilor omului si elaborarea de rapoarte asupra politicilor represive ale regimului de la Bucuresti. Articole purtand semnatura sa despre prigoana religioasa, hartuirea minoritatilor, reprimarea initiativelor sindicale, pot fi citite astazi in colectiile revistelor L`Alternative, La Nouvelle Alternative, L`Autre Europe. Stilul de lucru al lui Berindei a creat un standard capabil sa dea organizatiei profesionalism si eficacitate, cerinta pentru afilierea la Fédération internationale des ligues des droits de l`Homme. Implicarea sa personala a fost totala: dadea nenumarate telefoane la Bucuresti, un semnal binevenit ca se vegheaza asupra sortii disidentilor si oferea ospitalitate romanilor „cu probleme” care ajungeau in capitala Frantei.
Aproape unica in cadrul exilului romanesc a fost preocuparea sa pentru drepturile minoritatii maghiare din Romania. Tema reconcilierii romanilor si maghiarilor l-a urmarit constant. Mihnea Berindei a introdus acest subiect in revista l’Alternative inca din 1980. I-au fost necesari doi ani, din 1980 panǎ in 1982, ca sa poata aduna un comitet mixt romano-maghiar capabil sa asume declaratii comune. A pastrat legaturi constante cu personalitatile disidentei maghiare (Geza Socz, Gáspár Miklós Tamás, Attila Ara-Kovác) si istorici maghiari (François Fejtő, Mihály Fülop). Din anul 1988 va face demersuri in ajutorul romanilor care se refugiasera in Ungaria si asteptau vize pentru Occident. La 16 iunie 1989 va semna la Budapesta declaratia romano-ungara care chema la crearea, in Transilvania, a unui autentic spatiu de complementaritate, a unui model de pluralism cultural si religios.
Imediat dupa revolutie, in primele luni ale anului 1990, a sprijinit constituirea Asociatiei pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania – Comitetul Helsinki. Sperase sa-i transmita afilierea pe care Liga de la Paris o avea la Federatia internationala, dar acest proiect a esuat din cauza bizantinismelor locale. A sustinut investigarea mineriadelor, a fost implicat in finantarea unui raport esential despre evenimentele din 13-15 iunie 1990 (publicat sub egida GDS si APADOR-CH), a adus din Franta avocati de prestigiu pentru asistarea demersurilor juridice de scoatere a victimelor din inchisoare. A implicat profesionisti straini in urmarirea procesului de adoptare a Constitutiei si a promovat noi instrumente, precum o Carta a drepturilor fundamentale cu aspiratii supra-constitutionale, prin care initiatorii incercau sa raspunda instabilitatii din Europa Centrala si de Est, imediat dupa caderea comunismului.
Toate aceste trimiteri reprezinta o sugestie palida a masurii in care Mihnea Berindei si-a dedicat viata recunoasterii, respectarii si promovarii drepturilor omului. Ca in tot ce a facut, el a adaugat adeziunii la principii si valori o extraordinara prezenta umana. Demnitatea si libertatea erau atat de intim legate de existenta lui incat, si in cele mai complicate situatii, el nu si-a pierdut discernamantul de a deosebi binele de rau. Disparitia lui este o mare pierdere pentru toti cei care vad in drepturile omului, inca, un reper pentru viitorul civilizatiei romanesti.
NRDO
