Actualul numar al Noii Reviste de Drepturile Omului, nr. 3/2017, publica prima parte a cauzei Perinçek c. Elvetiei intr-o forma compacta, prin extrase. Dimensiunea deciziei judecatorilor europeni ne-a obligat sa ramanem la o reproducere partiala, insa nimic din esenta faptelor si argumentarii nu a fost lasat in afara.
Interesul aratat acestei cauze este determinat de relevanta ei speciala in problematica pedepsirii negationismului. Pana la speta Perinçek c. Elvetiei, niciunul dintre statele membre ale Consiliului Europei nu condamnase pe cineva pentru negarea faptului ca evenimentele din Primul Razboi Mondial constand in exterminarea sistematica a cca 1,5 milioane de armeni ar avea natura unui genocid. Iata si observatiile generalizatoare ale unuia dintre intervenienti: faptul sugereaza ca societatile democratice nu vad un motiv pentru a pedepsi un astfel de tip de negationism; Franta a stabilit ca recunoasterea oficiala a naturii de genocid a unor evenimente nu implica si criminalizarea negarii acestei naturi; Germania a luat distanta fata de eventuala pedepsire a negarii genocidului armean si, mai general, a negarii „genocidelor”, altele decat Holocaustul.
Printre beneficiile oferite de speta cititorului ar fi de numit accesul la detaliile dezbaterii privind legislatia pedepsirii negationismului in sistemul institutional elvetian, cu referiri la interpretarea data de judecatorii nationali la aplicarea sa in cazul lui Perinçek. Dezbaterea din Elvetia este mai larg relevanta, desi reprezinta „doar” un nivel local. Cititorul va gasi o sinteza asupra jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului in materia negationismului relativ la Holocaust, atat privitor la spetele care au impus standardele ferme binecunoscute, dar si la cele care ating frontiera dintre negationism si o gandire aflata in categoria controversei legitime.
Pilonul cauzei ramane felul in care judecatorii Marii Camere au tratat tensiunea dintre libertatea de exprimare si protectia in fata ranilor morale produse prin contestarea caracterului genocidar al masacrelor carora le-au cazut victime armenii anatolieni in anii 1915-1916.
Faptele care au declansat procesul sunt declaratiile cetateanului turc, presedinte al Partidului Muncitoresc Turc, Doğu Perinçek. In trei intruniri publice el a sustinut ca afirmatiile privind genocidul armean sunt „o minciuna internationala” inventata „de catre imperialistii din Anglia, Franta si Rusia tarista”, evenimentele din 1915 constand in conflicte etnice, maceluri si masacre intre armeni si musulmani. Ideile au fost reluate mai elaborat intr-o brosura scrisa de el, care neaga ca evenimentele din 1915 si din urmatorii ani constituiau un genocid. Nu este lipsit de relevanta faptul ca Perinçek a stat 13 ani in inchisorile turce pentru actiuni in favoarea egalitatii dintre majoritarii musulmani turci si aleviti si kurzi si minoritarii crestini, iar CEDO condamnase statul turc de doua ori pentru recluziunea sa. Dar si faptul ca reclamantul fusese trimis la inchisoare pentru a treia oara in legatura cu activitatile sale din cadrul Comitetului Talaat Pasha, organizatie nationalista si sovina.
In anul 2005, Asociatia Elvetia-Armenia a inaintat o plangere penala impotriva reclamantului pe baza legii elvetiene care incrimineaza negarea, trivializarea grosolana sau justificarea unui genocid sau a unei crime impotriva umanitatii. A urmat condamnarea lui Doğu Perinçek, recursul fiindu-i respins de Curtea federala elvetiana in luna decembrie 2007 cu argumentul ca genocidul impotriva armenilor era „cunoscut si recunoscut” sau chiar „dovedit” si, ca urmare, condamnarea cetateanului turc a fost motivata de scopul protejarii demnitatii umane a membrilor comunitatii armene.
Reclamand decizia instantelor elvetiene, Doğu Perinçek s-a adresat CEDO, unde a castigat in prima faza. Statul elvetian a readus cauza in fata Marei Camere, iar aceasta a reconfirmat prima decizie. Este de subliniat dramatismul confruntarii argumentelor provenind de la curti, de la un guvern si de la terte parti bine intentionate si bucurandu-se, toate, de un inalt profesionalism.
Astfel, in timp ce Guvernul elvetian a punctat faptul ca reclamantul nu tratase subiectul genocidului declarat de el ca fiind „masacre comise de ambele parti” intr-o maniera caracteristica dezbaterii istorice corecte, Marea Camera a sustinut ca, in esenta, declaratiile acestuia aveau un caracter istoric, juridic si politic. Instantele nationale stabilisera ca Doğu Perinçek a tinut discursuri motivat de rasism. Judecatorii europeni au replicat ca reclamantul nu a fost pus sub acuzare pe motivul incitarii la ura, infractiune separata in legislatia elvetiana, si nici nu si-ar fi exprimat dispretul fata de victime. Marea Camera a recunoscut marea importanta data de comunitatea armeana intrebarii daca evenimentele tragice din timpul Primului Razboi Mondial trebuie considerate sau nu genocid. Cu toate acestea, nu a acceptat ca afirmatiile reclamantului puteau rani intr-o asemenea masura demnitatea armenilor care au suferit ori pierit, ori demnitatea si identitatea descendentilor, incat sa fie impuse masuri penale.
Iata urmatorul argument al Marii Camere, cu miza pentru raportul mai general dintre negationism si genocide in interpretarea CEDO. In timp ce declaratiile de negare a Holocaustului sunt prezumate ca incitand, invariabil, la ura sau intoleranta din motive istorice si contextuale, nu acelasi lucru se poate aprecia cu privire la discursul cetateanului turc care a vorbit in Elvetia despre evenimente de pe teritoriul Imperiului Otoman, derulate cu aproximativ nouazeci de ani in urma. Chiar atunci cand este prezentata in stilul unei cercetari istorice impartiale, negarea Holocaustului trebuie vazuta, in toate cazurile, ca relevand o ideologie antidemocratica si antisemitica. Negationismul privitor la genocidul evreilor este, in consecinta, de doua ori periculos, mai ales in statele care au experimentat ororile naziste si au, drept urmare, o responsabilitate morala speciala sa se distanteze de atrocitatile in masa pe care le-au comis sau le-au sustinut. Nu aceasta este situatia in speta data, caci nu exista vreo legatura directa intre Elvetia si evenimentele care au avut loc in Imperiul Otoman in anii 1915-1916.
Concluzia Marii Camere: avand in vedere faptele si contextul, nu era necesar, intr-o societate democratica, ca Doğu Perinçek sa primeasca o sanctiune penala pentru declaratiile lui, in numele protejarii drepturilor comunitatii armene. Urmarind, totusi, cat de stranse au fost argumentele judecatorilor elvetieni, ale judecatorilor europeni si ale tertelor parti, apreciem ca decizia Marii Camere in cauza Perinçek c. Elvetiei ar putea fi rasturnata in alte spete de negare a genocidului armean.
NRDO
