Editorial
Pasii facuti in promovarea drepturilor omului sunt de cele mai multe ori rezultatul unui efort colectiv. Exista si cazuri cand schimbari semnificative, impotriva curentului, reprezinta opera unor personalitati care, prin acte exceptionale, prin eforturi considerabile, reusesc sa schimbe ceva ce parea de neclintit. Anul 2014 ofera doua exemple de acest gen. Prima personalitate a acestei daruiri civice este Andrei Ursu, fiul unei victime notorii a Securitatii, Gheorghe Ursu. A doua, Emil Moise. Acesta, profesor in Buzau (discipline socio-umane), era deja cunoscut pentru rolul sau in mai multe dezbateri civice, dar in luna decembrie a.c., el a depasit tot ce reusise anterior.
Revenim la „cazul Ursu”. Un numar considerabil de elemente sustineau ca inginerul Gheorghe Ursu a fost ucis in anul 1985 in mod violent, din ordinul autoritatilor comuniste care-i descoperisera un jurnal acuzator la adresa regimului si a conducatorilor sai. Familia i-a putut vedea trupul si urmele brutalitatilor. Imediat dupa 1990, guvernul de tranzitie a cerut procurorului militar Dan Voinea sa investigheze cele intamplate in 1985. Concluziile au confirmat si detaliat ce era banuit: „Ursu Gheorghe Emil, in timpul detentiei, a fost supus unui regim dur, de exterminare, actiunile convergente ale lucratorilor de militie si securitate ducand la eliminarea fizica a lui Ursu […] prin uciderea sa”.
Acele prime demersuri au fost ingropate in arhiva Procuraturii militare dupa numai cateva luni. Impotriva intentiei de a pune lespedea istoriei peste „cazul Gheorghe Ursu” s-a ridicat fiul sau. Andrei Ursu traieste la Chicago. Si-a reconstruit viata pentru a putea duce lupta in justitie, in Bucuresti, la peste 8.000 de km de casa si de serviciu. Din 1990 pana astazi, a creat fundatia Gheorghe Ursu, a dat premii care purtau numele tatalui sau, a facut sute de interventii la autoritati, a mobilizat presa, a sustinut procesele impotriva vinovatilor. Actiunile lui au pastrat vie memoria tatalui ucis si totodata, constiinta naturii criminale a regimului comunist. Peste ani, aveau sa fie trimisi in inchisoare si doi dintre vinovati, Tudor Stanica si Mihai Creanga.
Cel de-al treilea, fostul ofiter de securitate Marin Parvulescu, a fost protejat in continuare. Desi probe concludente impotriva lui se adunasera inca din 2001, dosarul a ramas pana in 2012 in nelucrare. La capatul celor 11 ani, Parchetul militar a respins urmarirea penala. Statul „de drept” roman proteja autorul unei crime atroce, dovedite, care umbla liber printre noi.
Andrei Ursu a revenit la Bucuresti, a reluat demersurile. Zidul de care s-a lovit l-a facut sa recurga la masura extrema: a declarat greva foamei. Actul sacrificial a durat 17 zile, din 21 octombrie pana pe 6 noiembrie 2014. In tot acest timp a mers in audiente, a facut declaratii publice, a intervenit la autoritati in ciuda ratiunilor medicale care-i cereau odihna completa. La presiunea opiniei publice, la 5 noiembrie a.c., procurorul Tiberiu Nitu a anuntat redeschiderea procesului impotriva lui Marin Parvulescu. Consecvent de aceasta data, caci tratau acelasi gen de fapte, Nitu a redeschis si dosarele aflate la Sectia Parchetelor Militare a Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie (ICCJ) in cauza intitulata „procesul comunismului”.
Prin actiunea sa eroica, Andrei Ursu a reusit sa readuca in fata instantelor infractiuni contra pacii si omenirii de pe vremea regimului comunist clasate intre timp de Parchet pe motiv ca fusesera „supuse prescriptiei raspunderii penale” si „principiului neretroactivitatii”. Or, astfel de argumente negau reguli ale dreptului internationale si, deci, norme interne. Ce nu se reusise prin apelul la principii, a fost castigat prin greva foamei. Referindu-se la ordonanta Parchetului care l-a determinat sa renunte la actiune, intr-un comunicat de presa, Andrei Ursu a explicat ca aceasta „deschide calea urmaririi penale si trimiterii in judecata a tuturor celor care se fac vinovati de represiunea sistematica (uciderea, torturarea, arestarea abuziva, folosirea bataii ca metoda de ancheta, eliminarea din viata sociala etc., etc.), incepand din martie 1945 si pana in decembrie 1989, impotriva tuturor victimelor dictaturii comuniste din Romania – respectiv a celor care erau considerati «elemente dusmanoase» ale acelui «regim nelegitim si criminal»”.
Dupa 25 de ani de eforturi, Andrei Ursu a realizat un pas indispensabil pentru a se face dreptate tatalui sau si nenumaratelor victime ale regimului comunist. A reusit printr-o extraordinara daruire, prin taria vointei, prin exercitiul consecvent al mintii sale lucide.
*
Emil Moise a terminat Facultatea de Filosofie a Universitatii Bucuresti, a absolvit masteratul Gen si Politici Publice, la SNSPA, iar in anul 2009 a obtinut licenta la Facultatea de Drept, Universitatea din Bucuresti. Exercitiul sau civic a prins contur la inceputul anilor 1990, cand a fost implicat in miscarile de strada din timpul revolutiei si dupa evenimente. In 2001 a devenit membru al Centrului Curricular de Studii de Gen FILIA, iar din decembrie 2003 a activat in Asociatia „Solidaritatea pentru Libertatea de Constiinta”, careia ii este acum presedinte. A colaborat si cu asociatia Pro Democratia. Enumerarea afilierilor pune in evidenta cateva dintre principalele lui „griji”: copiii, femeile, libertatea, democratia. A initiat un proiect de hotarare a Consiliului Judetean Buzau privind drepturile copilului. In strangerea de semnaturi pentru promovarea proiectului a implicat peste 400 de copii din judet. A elaborat o brosura privind educarea tolerantei in spiritul respectarii drepturilor copilului, distribuita de peste 200 de copii in tot atatea unitati scolare. A strans si apoi a donat carti si reviste la biblioteci scolare, la biblioteci ale caselor corpurilor didactice, biblioteci judetene si biblioteci universitare. Tot pentru copii a organizat concerte de muzica clasica, a lansat un program de promovare a tenisului de camp. Aceasta lista de initiative voluntare reprezinta doar un esantion.
Dar, mai ales, Emil Moise a excelat prin actiuni in instanta pentru: salvarea unei paduri de la marginea orasului Buzau, eliminarea tratamentului discriminatoriu in favoarea avocatilor in instantele de judecata, eliminarea discriminarii cu referire la dreptul fundamental la vot, pe motive ce tin de religie sau pe motive ce tin de varsta sau boala. In anul 2004 a convins Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii (CNCD) ca prevederile Legii privind statutul cadrelor didactice care interziceau transferul cadrelor didactice din mediul rural in cel urban sunt discriminatorii. In paralel, a castigat propriul proces in aceasta cauza. Ca urmare, in decembrie 2005, Ministerul Educatiei a propus un proiect de modificare a prevederilor discriminatorii. Urmare a demersurilor lui Moise, zeci de mii de educatori si profesori de la sat au avut pentru prima oara posibilitatea sa dea concursuri la oras.
Contrar opiniilor unor organizatii neguvernamentale privind oportunitatea demersului, atunci, in luna noiembrie 2006, Emil Moise s-a adresat CNCD reclamand drept discriminatorie prezenta nelimitata a simbolurilor religioase in scolile publice. Colegiul Director al CNCD a adoptat aceasta pozitie si a recomandat Ministerului Educatiei sa dispuna retragerea lor (cu exceptia salilor in care se desfasoara disciplina Religie si in laboratoarele speciale). A urmat un urias scandal, in care institutii, organizatii ortodoxiste si VIP-uri culturale l-au supus pe Emil Moise unui linsaj simbolic. Dupa presiuni care au implicat aproape toate autoritatile se stat, Hotararea Colegiului Director al CNCD a fost anulata de ICCJ. Educatia religioasa in scolile publice, cu multele ei aspecte pernicioase, nu doar prezenta simbolurilor, a continuat in aceleasi cadre.
In anul 2011, Emil Moise a deschis o noua cale de atac: a contestat procedura care-i obliga pe parinti sa faca o solicitare scrisa daca doresc scoaterea copiilor lor de la orele de Religie. Pare un detaliu, dar consecintele acestei proceduri sunt ample, inclusiv asupra definitivarii pe post a profesorilor de specialitate. A deschis un proces la Buzau, a contestat articolul cu procedura de neconstitutionalitate, a ajuns la Curtea Constitutionala Romana (CCR), a pierdut. A povestit cum a fost umilit in sedinta de Aspazia Cojocaru, judecatoarea care avea sa fie condamnata la un an si jumatate de inchisoare pentru falsificarea unor diplome.
Poate acesta o fi fost un motiv in plus ca profesorul sa reia demersurile la judecatoria Buzau. A gasit calea unui proces nou pentru o cauza veche: constrangerea, cu ani in urma, sa depuna o cerere pentru ca fiica lui sa nu mai urmeze cursurile confesionale. La 22 septembrie 2014, instanta a recunoscut ca procedura contravenea libertatii sale de gandire, constiinta si religie. Nu a existat recurs, astfel incat decizia Judecatoriei Buzau a ajuns definitiva. Era un mare succes, dar pana a fi recunoscut public, un nou eveniment avea sa-l puna in umbra: Curtea Constitutionala Romana (CCR) s-a pronuntat intr-un al doilea demers facut de Emil Moise, cu acelasi obiect. In luna noiembrie 2014, la catva timp de la pledoaria lui in fata judecatorilor CCR, acestia au stabilit „ca modul in care legiuitorul a reglementat […] oferta educationala referitoare la disciplina Religie este de natura sa afecteze libertatea de constiinta”. Ca urmare, solicitarea privind frecventarea Religiei va trebui facuta doar de cei care vor sa studieze disciplina.
Schimbarea actualului sistem de educatie religioasa, atat de daunator individual si social, era de peste un deceniu pe agenda unor organizatii neguvernamentale. Impactul acestui sistem asupra societatii romanesti fusese subiectul a numeroase analize critice. Demersurile civice, analizele de drept s.a. s-au dovedit ineficiente in fata solidaritatilor politicianist-ortodoxiste. Obtinand hotararea CCR, Emil Moise a reusit un formidabil pas inainte. El a fost posibil, ca si in cazul lui Andrei Ursu, datorita unui continuu exercitiu de devotiune, de vointa, de consecventa si de buna gandire, devenite stil de viata timp de 25 de ani.
NRDO
