Pagini de practica judiciara si extrajudiciara nu este cea mai importanta, dar in opinia noastra, surprinde cel mai fidel personalitatea ilustrului profesor si avocat Eugen Herovanu.
Incepand cel mai tarziu din anul IV de facultate, toti juristii au auzit de profesorul Eugen Herovanu, dar personalitatea acestuia nu poate fi pe deplin inteleasa fara cunoasterea formatiei sale de avocat, calitate care nu a reprezentat o simpla carte de vizita, ci o latura importanta a activitatii sale profesionale. Implicarea in profesia de avocat a cunoscut atat latura exercitiului acesteia, cat si a conducerii profesiei, profesorul fiind decan al Baroului Iasi in perioada 1918-1928, cand a avut misiunea dificila de a armonizare a practicilor profesionale dupa intregirea teritoriului national.
Cartea prezinta o serie de particularitati.
In primul rand, lucrarea prezinta o particularitate sub aspect temporal, deoarece, desi publicata in anul 1944, reflecta viziunea autorului in diverse momente ale dezvoltarii sale profesionale.
In al doilea rand, lucrarea nu isi propune tratarea sistematica a institutiilor procedurii civile. Ea cuprinde o serie de concluzii scrise, note, opinii juridice asupra unor chestiuni deduse sau nu unei judecati sau simple insemnari pe care stralucitul procedurist, Eugen Herovanu le-a elaborat in cariera sa de avocat.
Chiar autorul autorul surprinde exact spiritul lucrarii, aratand cu modestie ca „daca paginile ce urmeaza au sau nu vreo valoare stiintifica, documentara sau juridica, s-ar putea ca cei ce le vor urmari sa descopere in ele, calitati pe care in genere nu le-au gasit in multe carti de doctrina pura. Cu privire la acest lucru, aplic observatiunea pe care am facut-o ceva mai sus, ca ceea ce sustine interesul acestei lucrari si – poate, stiu eu ! – pana la un punct ceea ce face frumusetea si originalitatea ei, in tot cazul ceea ce-i asigura prospetimea si supletea, e faptul ca, departe de a prezinta adevaruri generale si abstracte, ea ofera idei inca aderente la faptele pe care le-au sugerat si elementele simple ale unui Drept viu, inca legat de sursele lui naturale, si de miscarea vietei”.
In al treilea rand, particularitatea acestei lucrari este reprezentata si de imbinarea viziunii stiintifice cu cea de practician. Imbina cautarea triumfului unui interes personal, particular, reflectat intr-o situatie concreta cu apelarea la concepte doctrinare elaborate. Sub acest aspect, lucrarea este un bun exemplu pentru acei practicieni ai dreptului care nu au incetat sa creada ca realizarile in planul aplicarii legii decurg din studiul elaborat al doctrinei juridice iar nu in insistenta neargumentata, tonul agresiv sau speculatiile sterile ale unor cuvinte folosite mai mult sau mai putin inspirat de legiuitor. Lucrarea dovedeste ca doctrina si practica nu sunt lucruri diferire, ci dimpotriva sunt complementare. Doctrina isi verifica valoarea numai daca serveste rezolvarii unor situatii de ordin practic, in timp ce practica care ignora doctrina devine instabila si abuziva.
In al patrulea rand, este o opera scrisa in calitate de avocat. Acest lucru este evident. Adeseori, autorul este patimas in apararea intereselor clientului sau si nu isi ascunde framantarea atunci cand instanta ii respinge tezele avansate fara a oferi o argumentatie adecvata sau ferindu-se de a aborda problema ridicata. Cu toate acestea, este de observat stilul elegant cu care autorul trateaza instanta de judecata, chiar si atunci cand este dezamagit de implicarea acesteia in rezolvarea unei probleme. La acea vreme nu era nevoie de ghiduri pentru a trata buna – cuviinta si respectul profesional! De asemenea, trebuie observat ca in sustinerea intereselor personale ale clientilor, nu se deroga cu nimic de la rigoarea stiintifica. Atunci cand sustine teze juridice care nu sunt impartasite in mod unanim, autorul – avocat nu trece cu vederea opiniile contrare, ci dimpotriva, le afirma existenta, le citeaza sursele, le explica si le combate, dand dovada de loialitate profesionala fata de judecator, dar si fata de adversar (a se vedea notele denumite „Situatia legala a copiilor naturali”). Este drept ca, desi elegant in exprimare, avocatul E. Herovanu sanctioneaza server practica adversarului sau constand in citarea unei surse doctrinare izolate ca fiind una reprezentativa – „d-sa (avocatul advers – n.n.) a evitat de a spune ca citeaza o parere izolata si ca toata doctrina si veche si noua e in sensul opus… . Metoda nu este noua dar nu e nici recomandabila. Tinand seama de situatia persoanei care o aplica, avem dreptul de a ramane surprinsi in cel mai inalt grad. Si daca in privinta faptelor, greu de controlat, ne-am fi putut astepta sa vedem abundand denaturarile si insinuarile; in ce priveste dreptul cel putin, era justificat sa credem ca vom ramane in sfere mai pure” (in notele denumite Anulare de testament).
Interesant este si modul in care avocatul raspunde apararilor facute de „adversari”, atunci cand acestea depasesc mijloacele argumentelor juridice si se indreapta spre chestiuni precum viata privata a partilor, atacul la persoana, denaturarea faptelor, folosirea unor sintagme care sa creeze o imagine defavorabila uneia dintre parti. Nu le trece cu vederea. Dimpotriva, le „taxeaza”, dar o face intr-o maniera distanta si obiectiva, spunand ca „modul cum a fost conceputa actiunea si spiritul in care a fost condusa, ar justifica din partea noastra reflexiuni servere” insa „ne multumim sa semnalam cateva amanunte din complicatele, bizare mijloace de lupta ale adversarilor” (in notele intitulate Anulare de casatorie).
In al cincilea rand, lucrarea are o latura interdisciplinara deoarece cuprinde, este drept intr-o dimensiune mai restransa, si adnotari in alte ramuri de drept decat procedura civila: dreptul civil, dreptul administrativ si fiscal (o convingatoare identificare a criteriilor prin care se deosebeste actul administrativ de actul jurisdictional se regaseste in notele Actul jurisdictional), litigii de dreptul muncii si chiar dreptul penal.
In ultimul rand, dar nu mai putin important, lectura ne dezvaluie viziunea politica si sociala asupra rolului justitiei. Aceasta este echilibrata si axata pe intelegerea naturii umane. Manifesta o atitudine caustica fata de exagerarile de tip justitiarist care nu numai ca nu fac bine justitiei, dar mai mult, o duc spre penibil. In acest sens este exemplul judecatorului de instructie care, in dorinta de a obtine o dovada mai palpabila a mitei oferite de mandatarul unui acuzat, in loc sa respinga ferm propunerea, concepe o veritabila „cursa” in care sa cada mituitorul. Despre aceasta, autorul afirma ca judecatorul „dovedeste o stranie conceptie despre inalta sa misiune. In loc de a apara, pe acei cu care vine in atingere, de propriile lor slabiciuni, el ii incurajaza, le inspira sperante nefondate, ii face sa alunece pe panta raului. Justitia nu poate intinde curse. N-are dreptul s-o faca; nu e de demnitatea ei sa se coboare la mijloace care nu se pot ingadui nici agentilor de politie… . Daca este prin urmare, in aceasta afacere, ceva care atinge prestigiul si autoritatea justitiei, – apoi nu e actul nesocotit al lui Avram Zaharia (are incercand sa scape de la torturile jandarmilor pe prietenii sai, a facut o propunere nepermisa), ci procedarea neingaduita a magistratului care tratand trei zile acea propunere, a intins o cursa unui om slab si increzator”.
Nu trebuie sa omitem faptul ca autorul, dincolo de a fi un mare profesor si avocat, Eugen Herovanu s-a implicat activ in viata publica, fiind primar al Iasului. Din scrierile sale strabate o preocupare pentru impactul social al justitiei – „nu credem deloc ca e un bine social ca oamenii sa se deprinda a renunta de mai inainte la caile legale” (in adnotarea critica Renuntarea la recurs).
Cum trebuie citita cartea ?
Aparent, daca ne raportam la titlul notelor, o parte din problemele abordate in lucrarea nu mai sunt de actualitate fie ca urmare a schimbarii legilor fie ca urmare a conturarii unei doctrine si jurisprudente constante asupra acestora. Cu toate acestea, lucrarea are o dimensiune actuala in aproape toate temele. In cazul unora, solutia pe care o gasim poate fi valorificata la modul propriu in orice cauza aflata in curs de judecata. In cazul altora, este drept, problema centrala care a determinat nota autorului nu mai prezinta actualitate, dar tratarea acesteia isi pastreaza interesul pentru a intelege evolutia istorica a unei institutii de drept, pentru modul in care sunt rezolvate aspectele secundare de procedura civila ori, pur si simplu, pentru a intelege mecanismul argumentativ folosit de autor in pozitia sa de avocat. Cu titlu de exemplu, in notele privind Ordonantele prezidentiale, chestiunea centrala, respectiv aceea a solutiei aplicabile in cazul gresitei repartizari a cauzei la o sectie a tribunalului, trebuie privita astazi in alta lumina ca urmare a aparitiei art. 136 NCPC, care extinde regulile aplicabile incidentelor referitoare la competenta si la cele ivite in privinta sectiilor sau completelor specializate. Cu toate acestea, ramane actuala chestiunea secundara, respectiv aceea a limitelor de analiza a competentei ce se impun judecatorului investit cu o cerere de ordonanta presedintiala atunci cand exista deja o cerere cu privire la fondul cauzei, chestiune asupra careia ne-am pronuntat si noi .
In continuare, vom prezenta sintetic unele dintre problemele tratate in lucrare, incercand sa atragem atentia asupra aspectelor a caror rezolvare constituie si astazi sursa utila de inspiratie pentru practicienii dreptului.
In Desistare si renuntare, in pofida faptului ca opozitia (cale de atac) nu mai este reglementata in legislatia actuala, adnotarea critica prezinta un mare interes teoretic si practic pentru identificarea sensului corect al notiunii de achiesarii implicita la hotararea judecatoreasca. Cititorii vor putea utiliza argumentele prezentate atunci cand se vor confrunta la randul lor cu interpretarea dispozitiilor care astazi recunosc achiesarea tacita [art. 464 alin. (3) NCPC], dar a caror aplicare in concreto tine de particularitatea fiecarei spete.
In memoriul intitulat Expropriere agrara, chestiunea de fond nemaifiind intocmai de actualitate, raman de interes dezvoltarile pe tema lucrului judecat. Acestea sunt in continuare de mare actualitate, mai ales in contextul reglementarii exprese a autoritatii de lucru judecat la nivelul considerentelor hotararii judecatoresti. Observam ca teza imbratisata de legiuitorul noului Cod de procedura civila nu este novatoare, fiind dedusa a contrario, din afirmarea limitelor acesteia – autoritatea lucrului judecat nu poate fi dedusa din considerentele unei hotarari, mai putin atunci cand aceste considerente cuprind solutiuni care pregatesc solutia finala a procesului. Opinia autorului ne dezvaluie si ne contureaza evolutia doctrinara care s-a concretizat in textul actualului art. 430 alin. (2) NCPC. In consonanta cu aceasta idee doctrinara, astazi consacrata legislativ, vom considera ca purtatoare ale autoritatii de lucru judecat numai acele considerente care sprijina in mod decisiv dispozitivul hotararii si fara de care acesta nu ar putea fi sustinut (considerente decisive), alaturi de cele care cuprinde dezlegari asupra unor chestiuni litigioase deduse judecatii pe cale de aparare si care ar putea forma oricand obiectul unei cereri distincte (considerente decizorii). Problema autoritatii de lucru judecat este prezenta si in notele de proces denumite Hotarare definitiva, insa acestea trebuie privite sub aspect mai mult istoric, deoarece, la acea epoca, autoritatea de lucru judecat era o chestiune de ordine privata, in timp ce acum este de ordine publica. Tot in legatura cu problematica hotararii judecatoresti, in notele de proces Suspendarea efectelor unui titlu executoriu este abordata chestiunea admisibilitatii suspendarii efectelor hotararii judecatoresti, concluzia (in opinia noastra, valabila si astazi) fiind in sensul inadmisibilitatii unei astfel de cereri. Numai executarea silita (executorialitatea) este susceptibila de executare silita iar nu si toate efectele hotararii judecatoresti.
In notele de proces referitoare la Retractul litigios, astazi eliminat de noul Cod civil, se sustine teza invocarii acestui mijloc de aparare numai de catre parat iar nu si de reclamant, teze pe care le-am utilizat si noi cu succes in activitatea practica si publicistica.
Adnotarea referitoare la Contestatia la executare ne conduce la controversele istorice care au conturat solutia devenita ulterior traditionala in privinta analizarii pe cale incidentala, de catre instanta de executare, a cauzelor de nulitate a titlului executoriu reprezentat de un act care nu are caracter jurisdictional, atunci cand legea nu prevede o alta cale de atac . Citind aceste argumente intelegem mai bine ca solutia legislativa initiala a avut la baza o dorinta de accelerare a judecatii si cu atat ni se pare mai lipsita de fundament istoric si ideologic modificarea recenta a art. 713 alin. (2) NCPC prin Legea nr. 310/2018. Totodata, inca de atunci s-a statuat ca acea contestatie care are ca obiect nulitatea titlului executoriu este o contestatie la „executare propriu zisa” iar nu o „contestatie la titlu” (privind intelesul si intinderea acestuia). Aceasta chestiune inca mai apare in minutele de practica neunitara la nivelul anului 2015 . Este bine ca problema a fost inclusa in practica neunitara, dar este greu de inteles cum a redevenit controversata o chestiune atat de clara. Este bine cel putin ca inexplicabila controversa a fost solutionata corect. Admisibilitatea invocarii in cadrul contestatiei la executare a unor chestiuni de fond este reluata in consultatia scrisa Contestatia la executare (pp. 281-285) sub forma admisibilitatii invocarii pe cale incidentala a decaderii mostenitorului acceptant (al debitorului) din beneficiul de inventar.
Tema limitelor judecatii in anumite proceduri cu caracter special este abordata si in notele de proces referitoare la Sechestrul asigurator, unde se pune problema admisibilitatii invocarii prescriptiei extinctive a dreptului la actiune in procedura sumara a sechestrului asigurator (in apel);
Consultatia scrisa asupra Mandatului ad litem este valoroasa sub aspect istoric insa solutiile sustinute de autor la acea vreme trebuie astazi radical schimbate in raport cu dispozitiile legale care stabilesc nulitatea neconditionata de vatamare in caz de incalcare a normelor privind reprezentarea procesuala (art. 176 pct. 2 NCPC), dar si de dispozitiile exprese ale art. 25 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 („actele specific profesiei de avocat, efectuate in mod public de o persoana care nu a dobandit calitatea de avocat in conditiile prezentei legi, sunt nule”) si de dezvoltarea teoriei care opereaza o distinctie intre exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentat si cea a lipsei calitatii de reprezentant (in acceptiunea de putere de reprezentare dobandita in conditiile legii) .
In adnotarea critica Renuntare la recurs se argumenteaza sub aspect stiintific, dar si social, de ce nu se poate renunta la recurs inainte de a se naste dreptul la exercitiul acestei cai de atac, adica pronuntarea hotararii judecatoresti. Desi se refera la recurs, argumentele sunt aplicabile in cazul tuturor cailor de atac iar acestea se sustin si in prezent, avand in plus, sprijin si in prevederile art.404 NCPC.
In notele privind Mandatul si gestiunea de afaceri nu chestiunea de fond este cea mai importanta, ci mai cu seama distinctia dintre recalificarea cererii de chemare in judecata (posibila pentru judecator) si schimbarea cauzei cererii, aspect care intra in sfera exclusiva a disponibilitatii. Aceasta chestiune este valabila si astazi, deoarece formeaza obiectul unor dezbateri doctrinare in legatura cu sensul art. 22 alin. (4) si (5) NCPC .
Observatia critica denumita Divergenta cuprinde una dintre putinele analize doctrinare asupra limitelor judecatii in completul de divergenta, din pacate, si aceasta restransa insa la datele spetei respective. Discutiile asupra limitelor judecatii in completul de divergenta isi pastreaza in parte actualitatea, avand in vedere ca, oarecum in contra curentului general, care o repudiaza (chestiunea fiind rezolvata in cele mai multe legislatii prin norme de organizare care consacra regula numarului impar in compunerea completului), institutia divergentei a fost preluata in noul Cod de procedura civila. Dincolo de afirmarea regulii conform caruia completul special judeca numai problemele ramase in divergenta, se remarca caracterul relativ al acesteia, autorul acceptand existenta unor exceptii de la aceasta regula (amplificarea obiectului divergentei prin asocierea la problema ramasa de discutat a altor chestiuni in legatura cu aceasta sau ridicarea in cadrul divergentei a unei exceptii de forma sau de fond care ar inlatura obiectul principal al discutiei). In realitate, ambele exceptii de la limitele judecatii in completul de divergenta reprezinta particularitati ale unui caz general, respectiv cand divergenta poarta chiar asupra solutiei ce trebuie data asupra intregii cauze sau atunci cand elementele divergente nu pot fi disociate de celelalte elemente ale cauzei (din cauza stransei legaturi sau indivizibilitatii obiective sau subiective dintre acestea).
In notele de proces denumite Sechestru mobiliar (pp. 112-119) se pune problema concursului intre confiscarea de catre stat (decurgand din fapte de natura contraventionala) si existenta unui drept de gaj preexistent in favoarea unei creditor oarecare. Cat de plastic, dar deopotriva riguros sintetizeaza autorul chestiunea in disputa: „statul a confiscat spirtul, dar n-a confiscat drepturile noastre derivand din sechestrul aplicat !”. Aceasta nota ne-a ajutat principal la configurarea solutiei in chestiunea contemporana a concursului dintre confiscarea speciala si drepturile creditorului cu ipoteca anterioara sechestrului penal, asupra careia am avut placerea a face un studiu impreuna cu distinsa noastra colega, doamna profesor Andra Trandafir (Ilie) . Avem satisfactia ca si Inalta Curte de Casatie si Justitie a adoptat in aceasta disputa o pozitie in acord cu rigorile teoriei dreptului, dar si cu imperativele sociale ale sigurantei circuitului civil si previzibilitatii in mediul de afaceri .
Tema Sechestru(lui) mobiliar este reluata sub aspectul concursului dintre drepturile celui care a aplicat sechestrul si cel care a achizitionat bunul mobil, oferindu-se argumente favorabile achizitorului. In consultatia scrisa Intre decadere si prescriptie gasim o foarte utila si actuala analiza a diferentelor dintre decadere si prescriptie, cu aplicare asupra art. 230 din Codul de Comert. Astazi, problema tratata este cuprinsa in art. 132 din Legea nr. 31/1990 privind societatile, care rezolva in mod expres natura nulitatii si indirect, chestiunea naturii termenului de 15 zile, prevazut in cazul nulitatilor relative.
Toate acestea conduc la concluzia ca editorul merita aprecieri pentru inspiratia de a readuce in lumina publicului cititor o lucrare care contribuie la consolidarea culturii juridice, dar si la rezolvarea unor aspecte de drept inca prezente in activitatea practicienilor dreptului.
Prof. univ. dr. Traian C. Briciu
Facultatea de Drept, Universitatea din Bucuresti
