Lucrarea Principiile procedurei judiciare reprezinta opera emblematica a profesorului Eugen Herovanu. Daca despre lucrarea Pagini de practica judiciara si extrajudiciara spuneam ca, desi nu este cea mai importanta opera, surprinde cel mai fidel personalitatea ilustrului profesor, acum suntem datori sa spunem ca ne aflam in fata unei lucrari a carei importanta depaseste chiar dimensiunea si vremurile operei autorului. Ideile desprinse din aceasta lucrare, dezvoltate in forme adaptate epocii actuale, se regasesc ca veritabile linii directoare ale procedurii civile in opera altor autori, precum profesorul Viorel Mihai Ciobanu, care au configurat ceea ce este in prezent gandirea procedurala in dreptul roman.
Ce se doreste a fi lucrarea?
In chiar prefata lucrarii, autorul arata ca ne aflam in fata unui curs universitar destinat studentilor. Totusi, nu aceasta este caracteristica lucrarii. Accentul cade, de fapt, asupra altei mentiuni facute de autor in aceeasi prefata, si anume aceea ca metoda utilizata pentru prezentarea materiei este diferita. Autorul a construit o sinteza a procedurii civile, punand accent pe principiile materiei. In fiecare caz particular, solutia se desprinde in mod natural din principiile procedurii si din spiritul institutiilor. Reglementarea, adica dreptul pozitiv, este numai consemnarea mai mult sau mai putin riguroasa a ceea ce deja exista, respectiv consecintele practice ale unui corpus de principii acceptat ca fiind fundamental in dreptul procesual civil.
Ce reprezinta lucrarea pentru dreptul procesual civil roman?
Spuneam ca lucrarea depaseste dimensiunea operei autorului. O lucrare poate da dimensiunea operei unui autor, dar cum ar putea sa o depaseasca? In cazul acesta credem ca da. Aceasta pentru ca linia de gandire dezvoltata in „Principiile procedurei judiciare” este cea care a determinat in dreptul procesual civil roman un stil de analiza a materiei. Acest stil a fost inteles, adaptat si dezvoltat cu succes de regretatul profesor Viorel Mihai Ciobanu, care nu numai a format multe generatii de juristi, dar si-a pus amprenta asupra noului Cod de procedura civila si a configurat mecanismul gandirii procedurale romane in domeniul dreptului privat.
Lucrarea profesorului Eugen Herovanu consfinteste sub aspect efectiv, iar nu numai declarativ, faptul ca procedura civila este o stiinta, iar nu o suma de reguli. Ea nu se rezuma la prezentarea „formei”, ci explica sursele, logica si dinamica „formei”. Inteleasa astfel, procedura nu reprezinta numai un joc al formalitatilor, in care adevarul se poate pierde, ci, dimpotriva, reprezinta garantia ca ceea ce se va stabili la final ca fiind obligatoriu nu se impune in mod arbitrar, abuziv ori sub imperiul unei impulsivitati emotionale.
Cum si de ce trebuie analizata lucrarea astazi?
Lucrarea Principiile procedurei judiciare nu are un corespondent in literatura noastra juridica actuala, dar se incadreaza in tipologia lucrarilor existente in prezent in literatura juridica straina sub titulatura „teoria generala a procesului civil”, insa si cu o componenta semnificativa de analiza a ceea ce astazi numim „institutii judiciare”. Este de inteles ca analiza cumulata a procedurii civile si a institutiilor sistemului judiciar are la baza conceptia autorului ca, de fapt, denumirea de „procedura judiciara” ar fi preferabila celei de „procedura civila” si ca discutam mai curand de un „drept public” decat de un „drept privat”. Chiar daca aceasta ultima teza nu a fost preluata mai tarziu si de profesorul Viorel Mihai Ciobanu, nu intamplator in tratatul de procedura civila al acestuia isi gaseste locul si analiza institutiilor sistemului judiciar si a partenerilor justitiei.
Lucrarea trebuie parcursa pentru a regasi logica primordiala a unor constructii juridice cu care operam adesea, fara insa a le cunoaste originea si parcursul istoric. Gasim raspunsuri la chestiuni particulare care ne framanta astazi, dar numai daca stim sa le desprindem din generalul principiilor. Multe dintre analizele existente isi pastreaza actualitatea, iar altele, care nu mai corespund cerintelor zilei din cauza schimbarilor sociale sau legislative, sunt in continuare de urmarit, pentru ca ajuta sa intelegem structura dezlegarii unei chestiuni de procedura civila.
Teoria actiunii civile, amplu analizata de profesorul Herovanu, constituie o sursa de clarificare si incadrare in istorie si traditie a dispozitiilor actuale referitoare la actiunea civila, dreptul la actiune si conditiile de exercitare a actiunii civile. Spre exemplu, noul Cod de procedura civila, oferind definitia actiunii civile, se refera la protectia dreptului subiectiv sau „a unei alte situatii juridice” (art. 29). Notiunea de „situatie juridica” nu a aparut odata cu noul Cod, desi, este drept, nu era mentionata expres in vechiul Cod. In Principii, notiunea de situatie juridica este analizata in cadrul discutiei referitoare la drepturile vazute in dinamica lor, in formele ei – subiectiva si obiectiva –, avand aptitudinea de a inlocui, in conditiile aratate, dreptul subiectiv.
Analiza atenta a teoriei actiunii civile dezleaga chestiuni de teorie, dar si aspecte de pura practica judiciara, a caror solutie simpla ni se ascunde uneori astazi din cauza faptului ca nu mai dam curs si inteles generalului, fiind acaparati de cazuistica plina de particularitati. Se intreaba de curand in practica ce se intampla daca reclamantul nu invoca tardivitatea invocarii de catre parat a exceptiei prescriptiei extinctive a dreptului material la actiune. O poate invoca din oficiu instanta? Este o chestiune de ordine privata sau una de ordine publica invocarea decaderii din dreptul de a invoca o exceptie de ordine privata? Vazand discutia despre raportul dintre actiune si obligatiile naturale, observam ca solutia este sugerata si trebuie numai culeasa din paginile acestei carti. Chiar daca a intervenit prescriptia, dreptul subiectiv exista in continuare, ceea ce inseamna ca exista si dreptul la actiune, atat ca acesta din urma este conditionat in exercitiul sau de neinvocarea exceptiei prescriptiei la primul termen de judecata. Daca invocarea (exercitiul) exceptiei prescriptiei nu s-a realizat in termen, atunci dreptul subiectiv este pe deplin consolidat. Daca, mai tarziu, paratul va dori sa invoce prescriptia extinctiva, se va afla in fata unui drept subiectiv purgat de efectul prescriptiei extinctive, iar judecatorul nu va trebui sa invoce din oficiu decaderea din dreptul de a se mai invoca exceptia prescriptiei, ci va respinge exceptia prescriptiei pentru motivul ca exercitiul actiunii a devenit deplin.
Analiza teoriei actiunii dezvaluie si mijloacele de a gasi raspunsul la chestiuni uzuale, cum ar fi natura de act de conservare, administrare sau dispozitie a exercitiului actiunii civile (p. 238), sau la alte intrebari aflate in practica judiciara a zilei. Exista astazi o indoiala: ce aparari poate opune tertul poprit creditorului urmaritor intr-o cerere de validare a popririi? Numai pe cele referitoare la raporturile sale cu debitorul sau si pe cele referitoare la legalitatea executarii? Vedem ca profesorul Herovanu prezinta poprirea ca pe o forma de actiune subrogatorie sau oblica, spunand, totodata, ca numai in aparenta creditorii sunt niste reprezentanti, caci, in realitate, exercita actiunea in numele si interesul lor (in doctrina, poprirea a mai fost conceputa si ca o forma de opozitie la plata). Mergand in aceasta directie, ne intrebam de ce nu ar fi indreptatit cel confruntat cu o actiune oblica sa il confrunte pe creditorul care o exercita cu problema temeiurilor dreptului sau de creanta, pentru ca in acest mod isi poate justifica si calitatea procesuala activa! Evident ca poate! Prin urmare, nu este cu nimic gresit ca si tertul poprit sa se intereseze despre legalitatea procedurii de executare prin care creditorul urmaritor a ajuns la cererea de validare, deoarece aceasta este cea care confera cadrul formal al exercitiului cererii de validare.
O contributie esentiala la intelegerea teoriei procesului civil o constituie analiza intreprinsa cu privire la „apararea ca mod de exercitare a dreptului la actiune”. Aici cititorul trebuie sa aiba in vedere modificarea anumitor concepte si sa distinga cu atentie intre ceea ce este valorificabil astazi si ceea ce deja doctrina si jurisprudenta actuala au abandonat sau nu au primit niciodata. Spre exemplu, atunci cand sunt analizate exceptiile, ca modalitati de exercitare a actiunii civile, autorul le imparte in exceptii de procedura, exceptii bazate pe lipsa conditiilor pentru exercitiul actiunii si exceptii de fond. In cadrul acestora din urma, enumera atat autoritatea de lucru judecat si prescriptia, care in prezent sunt exceptii procesuale de fond, cat si veritabile aparari de fond, precum non adimpleti contractus, beneficiul de discutiune sau de diviziune, dreptul de retentie, exceptia nulitatii titlului invocat de reclamant etc. Evitarea oricarei confuzii terminologice impune precizarea ca astazi este acceptat ca exceptiile de fond sunt cele referitoare la lipsa conditiilor cerute pentru exercitiul actiunii, iar nu apararile de fond, care, in virtutea traditiei, pot contine in denumirea lor cuvantul „exceptie” sau „exceptio” (in sensul ca nu sunt deduse judecatii pe calea actiunii directe, ci pe cale de aparare). Se observa insa, inca de atunci, tendinta doctrinei romane de a impiedica preluarea din dreptul francez a notiunii de „fine de neprimire” pentru a desemna exceptiile privitoare la exercitiul dreptului la actiune. Mai tarziu, intr-o forma asemanatoare, discutia asupra „inadmisibilitatilor” era, pe buna dreptate, respinsa de profesorii Viorel Mihai Ciobanu si Gabriel Boroi.
In partea dedicata jurisdictiei ca functie, sunt analizate notiuni juridice actuale si astazi, folosite in mod obisnuit, dar prea putin cunoscute in substanta lor, precum diferenta intre actele de jurisdictiune si actele de administrare, contractele judiciare, inglobarea executarii silite in functia jurisdictionala, distinctiile intre jurisdictia contencioasa si cea gratioasa ori dintre jurisdictia gratioasa (parte a functiei jurisdictionale) si actul administrativ.
In partea dedicata jurisdictiei ca organ, regasim chestiuni actuale si astazi. Discutia asupra pluralitatii judecatorilor o regasim in propuneri legislative existente si in prezent. Se abordeaza intr-o maniera realista vesnica amagire a celor care cauta dreptatea: juriul sau curtea cu juri; aceasta este vehiculata si astazi ca o solutie pentru o justitie mai buna; este apreciata pentru implicarea societatii civile intr-o justitie mai participativa, dar luciditatea ne arata ca „vointa societatii” si „justitia” sunt doua lucruri care rareori se intalnesc si atunci numai in mod accidental. Cel putin in dreptul privat, unde factualitatea se intrepatrunde cu legalitatea intr-o maniera greu de distins chiar si pentru juristi valorosi, dar cred ca, in egala masura, si in dreptul penal, solutia curtilor cu juri ramane o simpla fantezie judiciara. Sunt deosebit de utile si inca actuale pentru cei preocupati de evolutia sistemului judiciar analiza asupra independentei judecatorilor, a selectiei si promovarii acestora, dar si cele asupra corpului profesional al avocatilor. Atat in cazul judecatorilor, cat si in cazul avocatilor, putem constata ca problemele fundamentale sunt aceleasi si azi, chiar daca multe lucruri, mai bune sau mai rele, au schimbat in parte cele doua mari corpuri profesionale. Ce poate fi mai actual despre framantarile profesiei de avocat decat ceea ce retine profesorul Eugen Herovanu: „prin independenta pe care o asigura, prin frumusetea destinatiei sale, si inca prin alte lucruri desigur, cariera de avocat atrage pe fiecare an un numar considerabil de elemente noua. Concurenta ce decurge, lupta pe care o provoaca, devin o primejdie reala; practica profesionala intampina dificultati tot mai mari; pentru elementul tanar, mai ales, ea devine o sursa de mari deziluzii si de suferinte; si astfel, in mod fatal, nivelul moral al Corpului scade… Nu e decat timpul de a pune capat acestei stari de lucruri, de a gasi un remediu echitabil si practic, care fara a inlatura liberul acces al profesiunei, sa impiedice totusi afluenta aceasta care nu mai poate aduce nimic bun. Numerus clausus? Alte conditiuni de selectionare? E de vazut… Problema e pusa”. La fel de actuale sunt si preocuparile referitoare la modul de recrutare a judecatorilor, precum si referinta desprinsa din Platon: „cu judecatori buni, legile cele mai nedrepte pot gasi o aplicare utila; cu judecatori rai, legile bune si drepte nu pot da decat rezultate rele”.
Este importanta analiza asupra Ministerului Public si a distinctiei intre participarea procurorilor la procesul civil „ca parte alaturata” si participarea acestora „ca parte principala”. Aceasta distinctie este utila si astazi. Teza potrivit careia procurorul face parte din ceea ce denumim „constituirea instantei” este din ce in ce mai greu de acceptat, daca tineam seama de principiul egalitatii armelor, cel putin in situatiile in care procurorul porneste actiunea civila.
Teoria generala a competentei dezvaluie si corecta terminologie cu privire la ceea ce denumim „competenta functionala”, dar si aspecte care inca si astazi contin un potential de practica neunitara, precum diferenta dintre excesul de putere si necompetenta, determinarea competentei dupa valoarea obiectului cererii. Desigur, atunci cand parcurgem partea privitoare la competenta, trebuie avute in vedere mutatiile intervenite in ceea ce priveste regimul invocarii exceptiei de necompetenta si reglementarea diferitelor cazuri de competenta materiala si teritoriala in noul Cod de procedura civila.
Partea a treia a lucrarii cuprinde o analiza a importantei formalismului in drept, analiza normelor de procedura si a aplicarii lor in timp, analiza actelor, termenelor, sanctiunilor si notiuni generale privind procesul civil. Aici trebuie avut in vedere ca regimul aplicarii in timp a normelor de procedura s-a schimbat ca urmare a adoptarii in noul Cod de procedura civila a sistemului ce da curs predictibilitatii legii de procedura. Chiar si asa, lectura aduce in atentie aspecte inca actuale, precum aplicarea legii in timp in cazul probelor, unde noul Cod de procedura civila cuprinde norme derogatorii, care corespund traditiei procedurii civile romane. In ceea ce priveste actele de procedura insa, analiza este esentiala pentru intelegerea sensului distinctiei intre negotium si instrumentum in procedura civila, a teoriei inexistentei actelor, a notiunii de vatamare in materia nulitatii actelor de procedura. In ceea ce priveste termenele de procedura, lectura ne aduce in fata solutiei date de autor in privinta asa-numitelor termene regresive (p. 106), precum si a termenelor prohibitive, in privinta carora se apreciaza ca nu ar fi supuse calculului pe zile libere. Dincolo de aceasta, analizand problematica termenelor, vedem ca decaderea este in mod esential aplicabila numai termenelor legale, iar nu si celor judecatoresti, si, totodata, ca sanctiunea ce intervine este tardivitatea, nulitatea fiind numai ocazionala, atunci cand, in pofida decaderii, actul de procedura este efectuat si, in toate cazurile, ca efect al tardivitatii.
In analiza calitatii de parti si terti, trebuie sa se tina semna de evolutia orientarilor doctrinare, in sensul ca tertii nu pot invoca „inopozabilitatea” hotararii judecatoresti. Aceasta le este opozabila ca realitate juridica, dar ei pot face proba contrara.
Cine sa o citeasca si cine sa nu o citeasca?
Nu credem ca cineva ar putea afirma ca stapaneste procedura civila romana daca nu a parcurs cu atentie lucrarea profesorului Eugen Herovanu. Poate ca stie Codul de procedura civila si legile conexe! Poate ca stie sa caute jurisprudenta! Spre exemplu, chiar daca esti informat despre regimul juridic actual al actiunilor in constatare, in aceasta carte descoperi ca, de fapt, principiul subsidiaritatii, reglementat astazi, nu este altceva decat o autonomizare a exceptiei lipsei de interes, ceea ce te face sa nu mai ai indoieli asupra regimului de invocare, a naturii de fond sau de procedura a exceptiei ori a modalitatii de rezolvare a acesteia intr-un caz concret. Este diferenta intre a „a sti” si „a cunoaste”! De aici rezulta ca lucrarea este destinata studentilor studiosi si, deopotriva, practicienilor dreptului sau cercetatorilor.
Lucrarea nu este destinata celor care considera ca toata procedura civila este reprezentata de suma cuvintelor din Codul de procedura civila si legile conexe ori celor care mai cred ca „forma” este facuta ca sa incurce sau sa incetineasca „fondul”, iar „formalismul” trebuie inlaturat, pentru ca este de domeniul trecutului. Acestia, daca vor parcurge lucrarea, trebuie sa isi asume ca vor fi dezamagiti, pentru ca atatea idei bune nu pot fi utilizate, deoarece nu raspund la intrebarea „dar unde scrie asta in lege?”. Altfel, lucrarea reuseste sa pastreze echilibrul intre stiinta si practica. Cuvintele autorului sunt la fel de actuale si astazi: „nu trebuie sa se creada insa ca stiinta si tehnica Dreptului formeaza domenii strict separate. Departe de aceasta. Stiinta nu poate ignora mijloacele tehnice, pe care in orice caz le inglobeaza ca obiect de cunostinta; la randul ei, tehnica nu poate progresa fara a tine seama de rezultatele stiintei. De altfel, in fapt, lucrarea lor se desfasoara la olalta, pe acelasi plan, in conditiuni asa, ca numai cu greu se poate deoasebi, adesea, in continutul sau ceea ce apartine stiintei de ceea ce apartine tehnicei”.
Prof. univ. dr. Traian C. Briciu
Facultatea de Drept, Universitatea din Bucuresti
