In conditiile globalizarii, comertul international lato sensu imbratiseaza intreaga gama a operatiilor economice, bancare, financiare si altele asemenea, prin care se realizeaza cooperarea economica si tehnico-stiintifico-internationala.
Dezvoltarea continua a comertului international, determinata de spectaculoasele evolutii ale sistemului de comunicatii, de cresterea si extinderea mediilor de transport, precum si necesitatea urgenta de a depasi frontierele nationale, au gasit in contractul de vanzare-cumparare instrumentul tehnico-juridic cel mai adecvat pentru reglementarea totalitatii sistemului de relatii comerciale transnationale.
Vanzarea comerciala internationala impune azi o regularizare normativa uniforma care sa fie capabila sa asigure raporturilor contractuale certitudine si siguranta. Crearea unui regim juridic adecvat care, prin uniformitate si armonizare, sa depaseasca greutatile si incertitudinile ce impiedica relatiile comerciale de schimb, este o conditie sine qua non pentru garantarea si dezvoltarea comertului international si a progresului economic.
In acest cadru, adoptarea normelor uniforme aplicabile contractelor de vanzare-cumparare internationale de marfuri, care sa tina seama de diferitele sisteme sociale, economice si juridice, contribuie la depasirea obstacolelor juridice ce ingreunau promovarea si dezvoltarea comertului international.
Inca de la primele reglementari in materie, s-a concluzionat ca uniformizarea dreptului substantial s-a impus ca fiind singura solutie capabila a surmonta obstacolele pe care le ridica diversitatea legilor nationale si de a oferi, astfel, comertului international, cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea sa.
In procesul de elaborare a normelor uniforme de reglementare a raporturilor comerciale internationale s-a evidentiat initiativa Conferintei Diplomatice de la Haga din anul 1964 de a adopta Legea uniforma privind formarea contractului de vanzare internationala a obiectelor mobile corporale (LUFCI) si Legea uniforma privind vanzarile internationale de obiecte mobile corporale, denumita in mod curent LUVI.
Principala reglementare in materie o reprezinta Conventia Natiunilor Unite asupra contractelor de vanzare internationala de marfuri, adoptata la Viena la 11 aprilie 1980, ca act final al Conventiei Natiunilor Unite, organizata cu acest scop, in conformitate cu Rezolutia nr. 33/93 din 16 decembrie 1978 a Adunarii Generale a O.N.U.
Prin solutiile moderne adoptate Conventia a reusit sa realizeze un remarcabil compromis intre reglementarile principalelor sisteme de drept ale lumii in materia vanzarii internationale de marfuri.
Crearea Comisiei O.N.U. pentru drept comercial international (UNCITRAL), care, in cea de-a doua sesiune a sa, din anul 1968, a imputernicit un grup de lucru reprezentand mai multe tari din diferite zone geografice sa elaboreze noi norme de drept uniformizate pentru reglementarea vanzarii comerciale internationale, a constituit un pas important facut spre adoptarea de catre Conferinta de la Viena din martie 1980 a Conventiei Natiunilor Unite asupra Contractului de vanzare internationala de marfuri din 11 aprilie 1980.
Succesul initial al Conventiei este demonstrat si de faptul ca, pana in prezent, a fost ratificata de 69 de state, printre care, sunt si statele membre ale Uniunii Europene, cu exceptia Marii Britanii. Din textul Conventiei a disparut caracterul accentuat europeanoccidental al Legii Uniforme, adoptata in 1964, datorita prezentei reprezentantilor unor sisteme de drept politice si economice din toate zonele geografice ale lumii.
Noua reglementare este rezultatul acordului, intelegerii si elaborarii mutuale dintre natiunile participante, expresie "neutral" a unei vointe comune, astfel, la elaborarea Conventiei participand reprezentanti ai "civil law" (Italia, Franta, Germania, Spania) si common law (SUA, Australia, Marea Britanie), precum si cei ai economiilor planificate (China, Bulgaria, Cehoslovacia).
Am incercat in acest prim volum sa tratez, in principal, doua dintre capitolele importante, reglementate de Conventia de la Viena din 1980, privind domeniul sau de aplicare si formarea contractului, urmand ca intr-o viitoare lucrare, in curs de elaborare, sa fie abordate celelalte parti ale Conventiei.
Doresc sa multumesc, pe aceasta cale, atat domnului professor universitar doctor Marin Voicu si domnului profesor universitar doctor Dragos Alexandru Sitaru la indemnul carora a fost posibila aparitia acestei lucrari.
Autorul
