Recursul civil este una din institutiile procedurale care, in dreptul nostru, au cunoscut frecvente transformari. Intre acestea, cele survenite incepand cu anul 1993 au demonstrat ca legiuitorul nu a reusit in suficienta masura sa izoleze datele recursului, respectiv pe cele care ar putea stabili identitatea reala a acestei cai de atac. Lipsa unui model teoretic de referinta a condus la oscilatii si ezitari, dar mai mult, la edictarea unor solutii legale si jurisprudentiale arbitrare, eronate, deficitare sau contradictorii. Legiuitorul doreste, se pare, sa impuna actualului recurs caracterul de cale de control a legalitatii, din continutul careia este exclusa verificarea temeiniciei, caracter pe care il poseda recursul in casatie.

Lucrarea de fata isi propune sa contribuie la regasirea unor traditionale principii ale recursului si la identificarea unor solutii alternative in ceea ce priveste reglementarile din materia cailor de atac, a recursului in particular.