Divortul si succesiunile. Instrumente juridice de emancipare a femeii in societatea romana graviteaza in jurul situatiei personale, respectiv patrimoniale a femeii romane in urma divortului si a decesului sotului. Din dorinta de a nu transforma lucrarea in una cu continut arid, incercam sa prezentam evolutia femeii in societatea romana printr-un vitraliu stiintific. In acest sens, am imbinat aspecte ale vietii ce pot fi documentate politic, social, economic, juridic, religios, facilitand astfel lectura si pentru nejuristi. Totodata, am urmarit in ce conditii si daca dogmele crestinismului si-au pus amprenta asupra segmentului legislativ al Dominatului.
In urma Razboaielor Punice si mai ales in Imperiu, odata cu accentuarea exploatarii sclavagiste, cu afluenta bogatiilor pe care Roma le aducea din provincii si cu sporirea opulentei paturilor bogate, contradictiile sociale si decaderea morala s-au facut din ce in ce mai simtite in clasele dominante. Relatiile din cadrul familiilor au devenit subrede, opuse virtutilor romane din epoca veche, iar pe fondul aparitiei casatoriei sine manu divorturile sunt tot mai obisnuite. Privind din unghi istoric, acesta este punctul de plecare pentru emanciparea sociala si juridica a femeii romane. Daca pana la acel moment femeilor nu li se permitea sa divorteze de sotii lor, ultimul secol al Republicii a adus in scena o multitudine de astfel de initiative. In decursul secolului al II-lea, sub inraurirea crestinismului, vor fi reabilitate vechile virtuti romane, compromise sau pierdute: demnitatea persoanei, coeziunea familiei, castitatea, curajul civic. Facand un salt in timp, chiar daca imparatul Iustinian a ingreunat conditiile in care doi cetateni romani sot si sotie aveau dreptul de a divorta, din punct de vedere juridic a pus femeia si barbatul pe picior de egalitate.
Dezvoltarea rapida a dreptului succesoral roman are la baza nu doar schimbarile survenite pe plan social si economic, ci si interesul constant al jurisconsultilor pentru ca successio ab intestato sa tina pasul cu aceste modificari. Cand austeritatea moravurilor asigura casatoriei un prestigiu pe care nu l-a avut niciodata mai tarziu, apare normal sa o vedem pe sotia casatorita cum manu ca fiica a sotului, mostenindu-l impreuna cu descendentii. Mai tarziu, cand afluenta bogatiilor si a strainilor la Roma a imprimat vietii un ritm mai accelerat, independenta personala si patrimoniala a sotilor unul fata de altul s-a resimtit pregnant. Drept urmare, in casatoria sine manu, sotia supravietuitoare este inlaturata de la mostenirea legala. Odata cu aparitia crestinismului, lucrurile au evoluat in favoarea sotiei si in acest domeniu. Sistemul succesoral al lui ius civile, in paralel cu bonorum possessio, au dainuit si pe intreaga durata a epocii clasice, fiind oficial abrogate doar de catre Iustinian. Dupa ce prin Novela 22 acordase sotiei care se casatorise fara zestre si care fusese repudiata fara just temei o patrime din averea sotului, in anii urmatori imparatul Iustinian va interveni si in domeniul succesiunilor, dand o mana de ajutor sotului supravietuitor sarac. Recunoscand influenta benefica a religiei crestine in materie de succesiuni, conchidem ca in acest domeniu nici chiar crestinismul nu a creat femeii o situatie mai buna decat cea pe care o avea in vechiul drept roman.
Per ansamblu, este dificil sa definim femeia romana „emancipata”, deoarece expunerile despre ea au variat in functie de experienta personala si de asteptarile autorilor care au descris-o. In timp ce avem o oarecare certitudine cu referire la dispozitiile legale in materie de divort si succesiuni, nu stim insa cu exactitate care era situatia de facto in lumea romana. Mai mult, tinand seama de faptul ca toate sursele istorice si juridice au fost scrise de catre barbati, niciodata nu vom avea siguranta asupra pozitiei femeii cu referire la problematici care implica atat sfera juridica, dar si cea personala. Prin ceea ce am prezentat, am dorit sa oferim o panorama asupra societatii romane, rol principal jucand metamorfozele prin care au trecut femeile ca fiice, apoi sotii, mame, iar, in final, vaduve. Daca in timpurile de puternica disciplina femeia reprezinta cea mai staruitoare dintre fortele conservatoare ale unei natiuni, in vremuri de anarhie si de confuzie ea este cea mai activa forta dizolvanta, datorita luxului, dezmatului si sterilitatii sale voite. Crestinismul si, odata cu el, legislatia lui Iustinian au asemanat femeia Bisericii; prin acest simbol, femeia a fost repusa in demnitatea de persoana, fiind vazuta ca resursa ce trebuie protejata si pastrata curata, pentru a aduce barbatului mostenitori, dar si onoare.
