In aprilie 2008, 35 de angajati ai Mitropoliei Olteniei au inceput demersuri pentru infiintarea sindicatului „Pastorul cel Bun”. Intr-o prima etapa, Judecatoria a hotarat inscrierea in registrul sindicatelor, dar Tribunalul Dolj a respins la 11 iulie 2008 cererea angajatilor. Acestia s-au adresat Curtii Europene a Drepturilor Omului. La 31 ianuarie 2012, Sectia a III-a a Curtii Europene a Drepturilor Omului a stabilit ca „…in absenta unei nevoi imperioase si in lipsa motivelor suficiente, Curtea considera ca o masura atat de radicala, precum respingerea cererii de inregistrare a sindicatului petent este disproportionata scopului intentionat si nenecesara intr-o societate democratica. Ca urmare, a avut loc o incalcare a art. 11 al Conventiei”.
La randul sau, statul roman s-a adresat Marii Camere care, la 9 iulie 2013, a rasturnat decizia Camerei secunde. Mai multe organizatii si biserici si-au exprimat interesul sa intervina in cauza „Sindicatul Pastorul cel Bun” c. Romaniei. Intr-un astfel de context, argumentele Marii Camere care au dus la concluzia ca, in speta, statul roman nu a incalcat art. 11 al Conventiei europene a drepturilor omului, sunt deconcertante.
Judecatorii europeni recunosc ca sarcinile preotilor membri ai sindicatului au caracteristicile relatiilor de munca, incluzand activitati finantate de stat, angajamente cu scop lucrativ pentru care Biserica Ortodoxa Romana plateste salarii, impozite, contributii la pensii, asigurari sociale si de sanatate. Referintele se opresc aici. Nu sunt analizate consecintele faptului ca Biserica Ortodoxa Romana (BOR) functioneaza asemenea unei vaste corporatii, cu mari interese economice si ca intr-o astfel de situatie, supunerea salariatilor acesteia la autoritatea absoluta a ierarhilor Bisericii si in domeniul activitatilor laice produce o situatie preocupanta pentru soarta drepturilor omului – ca si pentru functionarea sistemului democratic in sine. Marea Camera se retrage in spatele afirmatiei: „Ar fi o sarcina delicata sa se faca o distinctie precisa intre activitatile religioase ale membrilor clerului si activitatile de natura mai mult financiara (§144)”. Din contra, aceasta distinctie opereaza de la Max Weber incoace. Infiintarea sindicatului „Pastorul cel Bun” separa dimensiunea de credinta de cea institutionala.
Pentru a-si sustine concluzia, Curtea ia ca repere larga marja de apreciere a statelor in domeniul muncii si al formelor de organizare, neutralitatea statelor in materie religioasa si autonomia comunitatilor religioase. Aplicarea art. 9 obliga aceste state – enunta judecatorii europeni – sa tina seama de asteptarile comunitatilor religioase de a fi lasate sa functioneze in mod pasnic, fara interventia arbitrara a statului (§139).
Rolul statului de a fi un neutru si impartial organizator al vietii religioase conduce, afirma Marea Camera, la ordine publica, pace si toleranta intr-o societate democratica. Neutralitatea invocata de judecatorii europeni este valabila in cazul statelor laice care nu fac diferenta intre organizatii religioase. Ea devine doar relativ neutra in sistemele care disting intre actori religiosi avantajati (cultele) si „ceilalti”, iar in cazul romanesc, neutralitatea a fost pierduta de vreme ce institutiile statului au intrat in raporturi politice si financiare cu BOR asigurandu-i acesteia ample privilegii in raport cu toti ceilalti actori, religiosi ori nereligiosi.
Curtea de la Strasbourg se raliaza la pozitia Guvernului „ca prin refuzul inregistrarii sindicatului petent, statul nu a facut decat sa isi decline implicarea in organizarea si activitatea BOR, urmand datoria de neutralitate a art. 9 din Conventie” (§166). Judecatorii europeni nu par sa realizeze ca refuzul inregistrarii sindicatului „Pastorul cel Bun” inseamna contrariul: implicarea in viata interna a BOR, de vreme ce o autoritate publica a intervenit in favoarea unei parti a BOR (conducerea arhidiocezei Craiova) si in defavoarea alteia (preotii si mirenii angajati ai arhidiocezei organizati in sindicat).
Marea Camera invoca sistematic autonomia cultelor ca principiu „central al relatiilor dintre statul roman si comunitatile religioase”, mentioneaza argumentul guvernului, ca preotii au indatoriri in virtutea juramantului de credinta si obligatia de a se supune episcopului si deciziilor sale, ambele reflectate in Statutul BOR. Cum Statutul a fost aprobat de guvern, el joaca rolul legii interne care legitimeaza restrangerea dreptului fundamental garantat de art. 9 al Conventiei europene.
Rationamentul Marii Camere nu tine seama de faptul ca actul guvernamental al validarii statutelor bisericesti cenzureaza valorile constitutionale si prevederile legii specifice. Constitutia si Legea sindicatelor nr. 54/2003 stabilesc posibilitatea restrangerii libertatii de a forma sindicate exclusiv in cadrul ministerelor de Interne, Apararii, Justitiei si serviciilor de informatii (si de catre demnitari). Astfel, hotararea instantei de la Strasbourg din 9 iulie 2013 vine sa legitimeze un comportament cu consecinte greu de supraestimat: guvernul roman si-a dat acordul pentru restrangerea drepturilor fundamentale ale angajatilor unui organism religios cu a carei conducere imparte interese economice si politice. S-a intamplat contrariul in anul 2008, cand a fost criticata reglementarea din Statutul BOR de a interzice clericilor si monahilor sa compara in fata instantelor judecatoresti. Atunci, BOR a hotarat sa schimbe prevederea care afecta dreptul fundamental garantat de art. 6 al Conventiei europene.
Pentru Marea Camera, principiul autonomiei cultelor impreuna cu principiul neutralitatii ar motiva decizia de neinregistrare a sindicatului „Pastorul cel Bun”: „Respectul autonomiei comunitatilor religioase implica ca statul trebuie sa accepte dreptul comunitatilor religioase sa reactioneze in raport cu propriile reguli si interese, la orice miscare disidenta care apare in interior si constituie o amenintare la coeziunea lor, imagine si unitate. Nu este deci rolul statului sa actioneze ca un arbitru intre comunitati religioase si factiuni disidente care exista ori pot sa apara” (§2). Dar continutul celor intamplate este contrar concluziei judecatorilor europeni: prin neinregistrarea sindicatului, statutul a intervenit ca arbitru in disputa. Tribunalul Dolj a sustinut conducerea Arhidiocezei impotriva unor membri ai ei si a impiedicat rezolvarea interna a unor conflicte de interese implicand exercitiul drepturilor fundamentale.
Desi Curtea Europeana a Drepturilor Omului a fost gandita ca un dig de protectie pentru sustinerea drepturilor omului, si nu a legitimarii coalitiilor de interese, 11 din cei 17 judecatori ai Marii Camere au considerat ca in speta analizata Romania nu a incalcat art. 11. Decizia Marii Camere in cauza „Pastorul cel Bun” c. Romaniei a facut in acest dig atatea fisuri, incat digul da impresia ca o sa se prabuseasca.
