„Adevarurile” lui Eugen Herovanu

Teoria generala a cailor de executiune (publicata in anul 1942) este o lucrare de maturitate a lui Eugen Herovanu. Profesorul isi incheiase cariera academica la catedra, in anul 1939, dupa ce fusese 10 ani profesor de procedura civila la Facultatea de Drept din Bucuresti si tot atatia la cea din Iasi. Asa cum marturiseste in prefata datata 15 aprilie 1942, studiile care alcatuiesc lucrarea au drept punct de pornire prelegerile sustinute in cadrul programului de doctorat la Facultatea de Drept din Bucuresti, la materia Procedurii civile aprofundate. Profesorul isi marturiseste insa de la bun inceput dorinta de a da acestor studii o utilitate practica, indepartandu-le, prin metoda abordata si substanta celor prezentate, de functia lor didactica initiala.

Citind prefata scrisa de Profesor lucrarii sale, surprinde un pasaj, mai degraba filosofic decat juridic: „Caci adevarurile au viata lor. Ele traiesc, circula, se dezvolta, decad si mor, ca niste adevarate organisme vii. Trebuie sa ne revizuim din cand in cand ideile si convingerile. Suntem chiar datori sa o facem. In domeniul celor spirituale, progresul nu e posibil, fara dorinta de a-l realiza si fara eforturi pe care o asemenea nobila dorinta il implica”.

In anul 1942, Profesorul Herovanu vorbea despre adevaruri, un plural pe care astazi poate il privim ca firesc, cu mintea cititorului pe pagini de internet si cu abilitatea cautatorului pe Google. In epoca, folosirea lui era insa cel putin atipica, daca nu chiar curajoasa, mai ales pentru un profesor de drept. Constient de efemeritatea oricarui concept si a oricarei interpretari, la fel ca viata unui om, Herovanu se refera la adevar ca la o fiinta vie, care isi urmeaza cursul existential si trece prin diverse ipostaze. Privit din exterior, el se comporta ca un personaj care isi cauta locul intr-o naratiune mai complexa. Vazut din interior, se zbate ca un pustnic ce isi traieste, zi de zi, credinta, indoindu-se de ea.


Teoria executiunii silite nu e un manual sau un curs de drept. E, mai curand, o meditatie, pe marginea a trei subiecte pe care Profesorul Herovanu le-a abordat cu rigoare stiintifica si indrazneala intelectuala: natura jurisdictionala a executarii silite, masurile asiguratorii si notiunea de instanta (privita nu neaparat ca organ, cat ca proces) si cea de executare. Caracterizate de chiar autor ca eseuri, aceste „incercari” sunt cele trei puncte care alcatuiesc, in viziunea autorului, planul teoriei generale a executarii silite. Ele ar fi trebuit sa fie urmate de altele, care, din pacate si din cunostintele noastre, nu au mai vazut lumina tiparului: contractul judiciar de executare si ordonanta de adjudecare. Preocuparea constanta a lucrarii este aceea de a analiza, la nivel teoretic, executarea silita in raport cu actiunea civila, cu instanta si procesul civil si de a observa consecintele concrete ale acestei analize. Herovanu nu este un pozitivist; apeleaza la texte doar pentru a demonstra teoriile pe care le extrage din doctrina si isi construieste intreaga demonstratie bazandu-se pe concepte.

Metoda lui Herovanu e clasica: porneste de la enuntarea problematicii, continua cu prezentarea amanuntita a opiniilor exprimate si a argumentelor aduse in sprijinul acestora, atat in doctrina europeana, cat si in cea autohtona, si incheie prin dezvoltarea propriilor argumente. Un stil sobru, riguros, dar si original. Uneori autorul strecoara chiar cate o anecdota, dezvaluind cititorului (fascinat, in multe randuri, de frumusetea limbii folosite de autor) pasiunea acestuia pentru povestire si, mai ales, pentru memorialistica. Lecturarea operelor lui Herovanu ii da cititorului o stare de melancolie aparte, il transpune intr-o lume in care ideile devin personaje, care dialogheaza, ca intr-o piesa de teatru ori o fantezie muzicala. Peste toate, un zambet cald, diafan al autorului pare sa-i aminteasca cititorului ca nu poate fi greseala mai mare decat aceea a convingerii ca ideile sunt bune si rele, ca interpretarea normei de drept poate fi realizata intr-un singur fel corect. „Adevarurile” lui Herovanu au ceva din dialectica dialogurilor lui Platon. Citindu-le azi, nu doar iti dezvaluie substanta lor, ci au puterea de a-ti cristaliza concepte pe care, probabil, le vei regasi oricand in drept, ca si in viata. Iar Profesorul se plaseaza confortabil intr-un dialog cu cititorul sau, invitandu-l sa ii puna la indoiala argumentele si demonstratia, deschizandu-i poarta pentru o proprie cercetare: „… in Drept, adevarul nu e, mai niciodata simplu, si nici nu se impune spiritului cu acea forta irezistibila cu care el ne cucereste de obicei in domeniul moralei. In Drept, stapanirea adevarului, implica nu numai cunoasterea perfecta a principiilor si jocul aplicatiunei lor la fapte si la raporturi, dar si examenul minutios al faptelor si al raporturilor care cer aplicarea acelor principii, examen pe care, independent de orice concluzii teoretice si de orice sugestii, fiecare jurist se simte dator sa-l faca pe contul sau propriu, cu propriul sau simt juridic si cu inteligenta si constiinta sa. M-as simti fericit daca, cei pe cari nu i-am putut convinge, ar lua la randul lor constatarile si observatiile aceste ale mele drept punct de plecare pentru o expeditie noua in cautarea adevarului pe care am avut un moment iluzia ca-l stapanesc” .

Nu pot incheia aceste randuri fara a ma referi si la limbajul Profesorului Eugen Herovanu. Chiar daca ma repet, o fac cu intentie: scrisul Profesorului este fermecator prin naturaletea limbii pe care o manuieste cu atata eleganta. Scriitura juridica este, de multe ori, barbara; incarcate (nu de putine ori, inutil) cu termeni tehnici, impopotonate cu neologisme prin care cei ce le folosesc cred ca ar putea sa le dea spoiala de intelectuali, textele juridice sunt ilizibile, fade.

Poate cea mai importanta lectie pe care Profesorul Herovanu ne-o da, de mai bine de un secol, e lectia de limba romana. Nici nu ar fi putut fi altfel, caci, asa cum chiar Domnia Sa spunea, „o limba prea inaintata, cu trecut mare si bogat, are in ea ceva definitiv, rigid, static. Una inca in formatie, cum e a noastra, e ca ceara moale, ca argila in mainile artistului, supla, adaptabila, docila si totusi rezistenta. Ce bogatie in adancimile ei! Ce multitudine de lucruri noua, de nuante, de combinatii fericite! Ce poarta larg deschisa in spre infinit…” .

Lect. univ. dr. Nicolae Horia Tit
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, Facultatea de Drept