Nu aveti niciun articol in cosul de cumparaturi.

Tratat teoretic si practic de procedura civila

ISBN/ISSN: 978-606-39-0510-0
400,00 RON
Disponibilitate: IN STOC
Descriere

Tratat teoretic si practic de procedura civila reprezinta un episod marcant in opera juridica a profesorului Eugen Herovanu. Este o explicare a sensului, importantei si aplicarii consecvente a formei si formalismului in dreptul privat. Pentru timpurile acelea, in care, asa cum arata autorul, analiza formei nu reprezenta o preocupare principala in cercetarea dreptului, conceptualizarea formalismului procedural a constituit trecerea de la nivelul de simpla practica judiciara, bazata pe abilitatea si imaginatia juristului, dobandita prin deprinderea empirica a „jocului” formelor si termenelor, la descoperirea sensului real al formelor in drept, respectiv protejarea drepturilor subiective, prin crearea unui cadru predictibil si echitabil pentru rezolvarea disputelor. Rigoarea procedurala, prezentata in opera profesorului, nu reprezinta o simpla piedica in calea analizarii unei cereri, ci devine garantia sigurantei circuitului civil, prin aceea ca disputele nu pot trena la nesfarsit, societatea avand nevoie de siguranta drepturilor aflate la adapost de situatii litigioase in curs. Tot asa, „forma” unui act nu reprezinta o simpla capcana in care cade justitiabilul neatent sau nestiutor, ci un mijloc eficient pentru evitarea sicanei, arbitrarului in judecata sau a trenarii solutionarii pricinii. Tratatul isi propune si realizeaza „imblanzirea” formelor, prin explicarea, adesea cu argumente istorice sau chiar sociologice, a necesitatii existentei rigorilor procedurale si a unificarii acestora intr-un sistem care are legatura cu dreptul material, pe care, de altfel, il si serveste. In acest fel, procedura civila isi dezvaluie caracteristica de stiinta a dreptului. Acest drum a fost continuat de alti mari proceduristi, precum Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Viorel Mihai Ciobanu, care au pus accentul pe interpretarea dogmatica a formelor, iar nu pe speculatia impusa de particularitatile de caz.
Din pacate, ca atatea opere valoroase, tratatul de procedura civila a ramas nefinalizat, cuprinzand numai partea generala, desi, in mai multe randuri, autorul se refera la abordarea anumitor aspecte in partea privind hotararea judecatoreasca ori caile de atac.
 
Partea introductiva a tratatului debuteaza printr-un capitol dedicat normelor de procedura, actiunii in timp si in spatiu a acestora, precum si clasificarii lor. Problema aplicarii in timp a normelor de procedura, abordata prin indicarea limitelor criteriului „drepturilor castigate” in determinarea neretroactivitatii, aduce in atentie criteriul „situatiei juridice individuale” in comparatie cu „situatia juridica abstracta” (simpla expectativa). Desigur, analiza aplicarii in timp a normelor de procedura civila trebuie sa tina seama de cateva diferente fata de situatia juridica actuala: faptul ca la acea vreme neretroactivitatea legii civile nu reprezenta un principiu constitutional si faptul ca abordarea aplicarii in timp a legii este semnificativ diferita in noul Cod de procedura civila. Sistemul bazat pe aplicarea legii in vigoare la data efectuarii actului de procedura, care ducea la aplicarea imediata a normelor de organizare si de competenta (cu exceptia instantei legal sesizate potrivit legii de la data inregistrarii cererii si a supunerii cailor de atac legii de la momentul nasterii dreptului la exercitiul acestora) a fost astazi abandonat. El a fost inlocuit cu sistemul care supune intregul proces (iurisdictio) legii de la data inceperii acestuia, iar executarea silita (executio) legii de la data inceperii acesteia. Raman valabile consideratiile autorului privind aplicarea in timp a normelor privind probele in procesul civil. Chiar si in absenta unei reglementari clare, cum avem astazi (art. 26 NCPC), solutiile avansate sunt compatibile cu sistemul actual. Se remarca distinctia dintre probele preconstituite, care formeaza o unitate cu operatiunea juridica, fiind esentialmente supuse regulii tempus regit actum, si cele nepreconstituite, supuse mai curand formelor procesului si, implicit, legii de la momentul administrarii lor (astazi, legii de la momentul inceperii procesului). Este interesant ca pozitia autorului se distinge fata de conceptiile existente in epoca, in sensul ca legea noua nu influenteaza regimul probelor chiar si atunci cand ar tinde la marirea sferei de aplicare a acestora, deoarece, pe buna dreptate, in materie civila, o abordare diferita ar conduce la o afectare a egalitatii partilor.
In ceea ce priveste clasificarea normelor, tratatul stabileste cadrul ramas dominant pana in prezent in doctrina romaneasca, caracterizat prin faptul ca normele de organizare sunt, de regula, de ordine publica, la fel ca si competenta ratione materiae, in timp ce normele de procedura propriu-zise se analizeaza in concret, dupa criteriile legate de natura interesului protejat.
 
Capitolul secund este rezervat principiilor care guverneaza procesul civil. Cu toate ca aceasta parte a procedurii a cunoscut o ampla dezvoltare sub imperiul aplicarii jurisprudentei Curtii de la Strasbourg, se poate observa ca multe dintre problemele sesizate la acea epoca sunt inca actuale. Se pastreaza chiar si anumite aspecte care nu tin atat de specificul sistemului judiciar cat de mentalitatile celor care fac legile. Spre exemplu, atunci cand analizeaza gratuitatea justitiei, autorul ajunge inevitabil la problema efectivitatii accesului la justitie in cazul celor care nu pot suporta cheltuielile judiciare. Din referirile critice la adresa sistemului de asistenta judiciara de la acea vreme observam ca prea multe nu s-au schimbat pana astazi: „stabilita in aceste conditii asistenta judiciara devine simpla fictiune, pentru ca nu numai ca e absurd a pretinde ca notiunea de indigent se poate exprima in cateva cifre fixe, arbitrare, care n-au nimic comun cu realitatea si cu numeroasele-i contingente, dar nici nu s-ar putea explica discordanta dintre spiritul excesiv care domina fixarea taxelor si stransa parcimonie cu care legea acorda scutirea lor. In adevar, a refuza unei persoane care poseda buna-oara un venit mobiliar de 600 lei anual dreptul de a fi scutit de taxele de proces care pot adesea ori excede aceasta suma, este a-i inchide usile tribunalelor. Preocupat in chip exclusiv de interesele bugetare ale statului, autorul legii a inchis ochii asupra unei probleme de mare interes social peste care nu-i era ingaduit sa treaca, a uitat ca justitia e un serviciu public de care nimeni nu trebuie sa fie lipsit si n-a inteles, in fine, ca indigenta e o stare cu desavarsire relativa care in niciun caz nu trebuie confundata cu mizeria”. Or, recent Curtea Constitutionala a statuat (in mod neplacut) ca accesul la justitie ar fi impiedicat de obligativitatea reprezentarii prin avocat in recurs[1], dar nu pentru ca aceasta nu ar corespunde unei necesitati, ci pentru ca sistemul de ajutor public judiciar, care ar permite si reprezentarea prin avocat, nu este accesibil unei largi categorii de justitiabili, respectiv acelora care nu se incadreaza in limitele stranse ale plafonului de venit fixat de O.U.G. nr. 51/2008. Problema pare a fi aceeasi! Sigur, Curtea Constitutionala a „expediat” problema „eliminand” efectul, dar „cauza” (limitele joase ale plafonului de venit pentru accesul la ajutorul public judiciar) a ramas. Doctrina a criticat, avocatii, in numele si interesul justitiabililor, au solicitat legiuitorului marirea plafoanelor de venit pentru accesarea ajutorului public judiciar, dar lucrurile nu s-au schimbat.
Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 referitoare la admiterea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3) si art. 486 alin. (3) din Codul de procedura civila, publicata in M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014; Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015 referitoare la admiterea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 84 alin. (2) si art. 486 alin. (3) din Codul de procedura civila, publicata in M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015.
V.M. Ciobanu, G. Boroi, Fl.A. Baias, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Gh.L. Zidaru, Consideratii privind constitutionalitatea dispozitiilor din noul Cod de procedura civila care stabilesc asistenta avocatiala obligatorie in recurs, in Revista Romana de Drept Privat nr. 3/2014, p. 134 si urm.; C. Birsan, M. Livescu, Efectivitatea dreptului de acces la Justitie in materie civila, in „Avocatura in Romania – 150 de ani in linia intai a luptei pentru drept” (coord. M. Livescu), Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2015, pp. 73-111.
In acest sens, a se vedea Apelul Congresului Avocatilor din 2016 privind adoptarea unor masuri legislative necesare pentru asigurarea efectivitatii accesului la justitie (disponibil pe www.unbr.ro); in cadrul Congresului Avocatilor din 2019 s-a solicitat extinderea ajutorului public judiciar prin ridicarea plafoanelor prevazute de O.U.G. nr. 51/2008 si inlaturarea limitarilor de la art. 8 din acelasi act normativ (Hotararea nr. 11, disponibila pe www.unbr.ro).
Sunt in continuare de actualitate dezvoltarile referitoare la celelalte principii ale procesului civil, in special contradictorialitatea, publicitatea, oralitatea si rolul judecatorului. Sub aspect evolutiv, se poate deduce ca atasamentul fata de oralitate, manifestat si astazi de clasa juridica de la noi, are explicatie istorica. Combinarea oralitatii cu rigoarea scrisului pare sa fie o caracteristica a procedurii civile romane, deoarece aceasta nu a preluat sistemul franco-elvetian al separarii afacerilor in simple si ordinare, cu recunoasterea oralitatii numai in cazul celor din urma. La fel, concluziile referitoare la rolul judecatorului in procesul civil sunt relevante pentru cel care astazi se afla in dilemele generate de actualul art. 22 NCPC. Vedem ca sistemul nostru procedural a promovat un rol pasiv al judecatorului, dar atenuat de nevoia de adaptare la o societate prea putin educata in domeniul juridic. Daca analizam evolutia lucrurilor, observam ca, dupa o usoara expansiune a rolului activ al judecatorului, noul Cod de procedura civila revine, este drept, si prin preluarea ideilor de conventionalism in procedura, la sistemul clasic, apreciat de autor ca fiind „cel mai bun si cel mai potrivit pentru nevoile vietii noastre”. Sistemul nostru se incadreaza inca in logica dictonului da mihi factum, dabo tibi ius, insa, la fel ca alte sisteme juridice apropiate, se prezinta usor modelat fata de liniile directoare ce se desprind din gandirea lui H. Motulsky[1]. Capitolul este inchis de afirmatia argumentata ca normele de procedura civila apartin dreptului public, iar nu celui privat. Aceasta conceptie este una prezenta in toate operele autorului, dar neacceptata astazi de cea mai mare parte a doctrinei.
 
Capitolul al treilea al partii introductive este dedicat sanctiunilor. In concret, sunt analizate nulitatile actelor de procedura, amenzile si despagubirile, in timp ce decaderea este tratata in capitolul urmator, impreuna cu termenele si cu alte sanctiuni, cum ar fi perimarea.
In abordarea partii dedicate nulitatilor trebuie sa avem in vedere ca noul Cod de procedura civila, chiar daca a ramas fidel sistemului initial, care separa nulitatile in conditionate si neconditionate de vatamare, a cunoscut o reasezare prin determinarea expresa a celor din urma. Cu toate aceste schimbari, analiza din tratat este deosebit de utila pentru probleme precum notiunea de „vatamare” in cazul actelor de procedura sau distinctia intre ordinea publica si ordinea privata in aprecierea nulitatilor. Nulitatile de procedura, atunci, ca si acum, ridica in dreptul nostru procesual civil aspecte care sunt adeseori prezentate in opozitie cu dreptul subiectiv. Acesta din urma trebuie afirmat in forme anume prevazute, a caror nerespectare poate intarzia sau chiar, in cazuri deosebite, anihila protectia lui. Viziunea ca rigoarea procedurala se opune substantei dreptului nu isi are temei, iar parcursul corect al unei societati nu este de a inlatura rigoarea, ci de a ii intelege necesitatea si a se supune sanctiunilor ce o garanteaza. In aceasta privinta, autorul, analizand tendintele autohtone cu cele din teritoriile in care avea aplicabilitate dreptul austriac, conchide ca „problema reformei si unificarii legislative in acest domeniu, e astfel cat se poate de grea. Iara inlaturarea cauzelor de prelungire a proceselor, mai ales a cauzelor provenind din exagerarea incidentelor strict procedurale si a nulitatilor, nu trebuie asteptata atat de la reforma procedurii cat de la prefacerea moravurilor palatului de justitie, de la o cat mai disciplinata educatie sociala, de la cultivarea cat mai intinsa a sentimentului de respect pentru ceea ce prescrie legea. Cum s-ar putea ajunge la toate acestea? E greu de raspuns. Asemenea lucruri se indeplinesc in genere, de la sine, in puterea acelor legi ale naturii, care asigura progresul omenesc in toate directiile. Doi factori insa ar putea avea o influenta covarsitoare. Acestia sunt: baroul si magistratura”.
 
Capitolul al patrulea al partii introductive abordeaza problematica termenelor de procedura, a decaderii si a altor sanctiuni procedurale. Respectarea termenelor, clasificate in peremtive, despartitoare si suspensive, reprezinta, alaturi de forme, mijlocul de a disciplina procesul, a reduce timpul acestuia si a genera stabilitate sociala. In pofida unei viziuni ferme asupra termenelor, marcata de curgerea mecanica si reducerea posibilitatilor de intrerupere si suspendare, este interesanta optiunea, contrara practicii franceze, in sensul ca termenele pentru exercitiul cailor de atac (este drept, autorul se refera numai la apel) sunt de ordine privata si, prin urmare, supuse conventiei partilor. Totusi, din analiza ulterioara, in care se arata ca termenele legale perfecte nu se pot modifica, rezulta ca, in realitate, este vorba mai curand despre regimul exceptiei in cazul depasirii termenului pentru exercitiul cailor de atac. Este utila distinctia dintre decadere si prescriptie, cu retinerea ideii ca regula quae temporalia sunt ad agendum perpetua sunt ad excipiendum se aplica numai celei din urma. Tot la fel este valabila si astazi, contrar unor opinii prezente in doctrina si jurisprudenta actuale, concluzia potrivit careia decaderea opereaza numai in cazul termenelor legale; in cazul celor judecatoresti, judecatorii au puterea de a acorda un nou termen. Extinderea decaderii la termenele judecatoresti este inutila si periculoasa, deoarece „garantia ca termenul acordat de judecatori va fi respectat de partile in cauza consta in puterea pe care acestia o au de a nu mai acorda un nou termen. Aceasta ajunge; caci sub aspectul efectelor produse, respingerea acordarii unui nou termen, echivaleaza cu pronuntarea unei decaderi, pentru ca tribunalul procedand imediat la judecata, partea nu mai are putinta de a indeplini ceea ce ar fi trebuit sa faca in cursul termenului expirat. Dar in nici un caz, judecatorii nu se pot lega de mai inainte ca nu vor prelungi termenele acordate, nici nu pot stabili aprioric orice alta sanctiune cu privire la masurile pe care le ordona, fiind ca n-au dreptul sa hotarasca asupra unor lucruri viitoare. Domeniul aprecierii lor e numai trecutul”.
 
Partea I a tratatului este dedicata studiului actiunii civile. Capitolul introductiv se ocupa de caracterele actiunilor, iar cel secund de conditiile de exercitiu (afirmarea unui drept, interesul, capacitatea si calitatea), dintre care este examinata numai „afirmarea unui drept”.
Dupa o relevanta si captivanta parcurgere a evolutiei istorice a ideii de actiune, regasim teoria actiunii civile in forma care a strabatut timpul si formeaza astazi baza ideologica a reglementarii din noul Cod de procedura civila roman, asa cum observam si din explicatiile date de presedintele comisiei de elaborare, regretatul profesor Viorel Mihai Ciobanu. In aceasta conceptie, dreptul la actiune este un element intern al dreptului subiectiv, respectiv elementul sanctionator al dreptului. Din acest motiv, dreptul la actiune se transmite numai odata cu dreptul subiectiv.
 
Cat despre conditia „afirmarii unui drept”, prezentata ca fiind sursa celorlalte conditii, definitia pe care o ofera autorul acopera si situatia intereselor protejate. Prin drept subiectiv ar trebui inteles orice interes particular pe care vointa individuala sau colectiva il poate impune ca fiind conform cu norma de drept. Drepturile supuse conditiei suspensive se bucura de o anumita protectie chiar pendente conditione, fiind susceptibile de masuri conservatorii sau de atacarea actelor frauduloase ale debitorului pe calea actiunii pauliene, aceasta din urma aducand in atentie problema controversata a posibilitatii ca efectele unei hotarari sa fie afectate de conditia suspensiva a dreptului pe care il recunoaste respectiva hotarare. Chestiunea ramane inca discutabila, desi legislatia actuala recunoaste, in cazul validarii popririi, natura conditionala a efectelor executorii ale hotararii judecatoresti.
 
Teoria actiunii abordeaza si chestiunea drepturilor eventuale si pe cea a obligatiilor naturale. Exista o argumentatie care conduce la concluzia ca, in cazul drepturilor eventuale, creditorul nu are deschisa actiune inainte de realizarea eventualitatii. Cu toate acestea, o anumita protectie exista si aici, fiind posibila ancheta in futurum, nu insa si instituirea de masuri asiguratorii.
Pentru analiza completa a elementelor actiunii, a conditiilor de exercitiu si clasificarea acestora in viziunea profesorului E. Herovanu, trebuie vazuta lucrarea „Principiile procedurei judiciare”, publicata in anul 1932. Editura Universul Juridic a avut inspiratia de a readuce la lumina tiparului aceasta valoroasa opera si, in acest fel, am avut posibilitatea onoranta de a elabora si acolo un studiu introductiv.
 
Cel mai bun mod de a incheia este acela de a ma intoarce chiar spre framantarile autorului. Intensitatea emotiei care a stat la baza lucrarii (apropiata de cea care insoteste operele de arta) este redata de raportarea la reflectiile lui Anatole France: „muncitorii pe care-i vad de la geamul meu, vor bate pana-n seara trei sute de snopi de grau; apoi se vor culca obositi, fara sa banuiasca frumusetea lucrului lor. Dar eu, sti-voi dupa ce voi fi incheiat paginele pe care le-am scris, daca mi-am intrebuintat bine ziua si daca mi-am castigat dreptul la odihna? Sti-voi daca in hambarul meu, am dus graul cel bun? Sti-voi daca am rostit adevarul?... Oricare ar fi sarcina pe care o avem de indeplinit, esentialul e s-o ducem la capat, cu inima usoara si cu voe buna”.


 
Prof. univ. dr. Traian C. Briciu
Facultatea de Drept, Universitatea din Bucuresti

Detalii tehnice
Data Aparitiei12 aug. 2020
Categorie generalaTratate
Numar Pagini480
Tip coperta170x240 mm, Carte brosata
Alti clienti au cumparat si

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

Comentariu pe articole
150,00 RON 135,00 RON