Lucrarea analizeaza relatia dintre subsidiaritate, diversitatea nationala si standardele europene comune de protectie a drepturilor omului. Pornind de la ideea ca raspunderea primara pentru protectia drepturilor omului revine autoritatilor nationale, in timp ce anumite organe internationale de control au fost instituite pentru a oferi garantii suplimentare, principiul subsidiaritatii se situeaza preponderent intr-o dimensiune institutionala si procedurala. Desi avantajele si riscurile pe care le presupune aplicarea principiului subsidiaritatii in relatia dintre sistemele juridice europene de protectie a drepturilor fundamentale au fost indelung analizate, dezbaterile sunt departe de a fi dus la concluzii definitive. Pe de o parte, subsidiaritatea este perceputa ca o solutie salvatoare pentru institutiile europene deja sufocate de propriul succes, iar, pe de alta parte, ca un principiu duplicitar, ce pune in pericol efectivitatea protectiei drepturilor omului la nivel european.
Abordarea relatiei dintre sistemele juridice nationale si cele europene prin prisma principiului subsidiaritatii se impune in contextul in care, in prezent, majoritatea drepturilor individuale sunt consacrate atat in legislatia nationala, cat si in Conventia europeana a drepturilor omului si in Carta drepturilor fundamentale a UE.
Puncte forte:
• criterii ale aplicarii principiului subsidiaritatii
• trasaturi definitorii ale drepturile fundamentale prevazute de Conventie
• abordare interdisciplinara cu referiri la drept international, drept constitutional, protectia internationala a drepturilor omului
• subsidiaritatea si (auto)cenzurarea controlului CEDO
• analiza relatiei dintre identitatea constitutionala si rezerva de constitutionalitate
• referinte la peste 200 de hotarari relevante CEDO
• subsidiaritatea si autonomia procedurala interna
• ample referinte bibliografice
Cuvintele autorului despre lucrare:
Doctrina a constatat ca pluralismul sistemelor juridice presupune unele suprapuneri in ceea ce priveste protectia drepturilor omului, din moment ce, in anumite circumstante, acelasi drept poate fi invocat de catre individ atat in fata instantelor nationale cat si in fata Curtilor de la Luxembourg si Strasbourg. In plus, instantele nationale din Europa intervin nu numai in calitate de judecator al dreptului intern, ci si in calitate de judecator al Conventiei in statele membre ale Consiliului Europei, respectiv in calitate de judecator al Cartei UE in statele membre UE.
Daca la nivel normativ s-a ajuns la o anumita coerenta intre diferitele sistemele juridice europene de protectie a drepturilor fundamentale, lucrurile au devenit relativ complicate la nivel institutional si procedural. Coexistenta „sferelor de protectie” a ridicat astfel unele probleme in plan contencios, legate, pe de o parte, de interferentele intre sfera nationala si cea supranationala si, pe de alta parte, de interactiunile intre componentele sferei supranationale.
Interconectarea celor trei sisteme juridice din punct de vedere institutional si cooperarea dintre jurisdictiile lor ar veni astfel in completarea convergentei sau complementaritatii normative, insa relatia dintre aceste institutii ramane in continuare problematica. In aceste conditii, coordonarea celor trei sisteme juridice presupune aplicarea unei „subsidiaritati multiple”. Pornind de la ideea ca interactiunea dintre ordinea juridica unionala si cea conventionala in domeniul drepturilor omului „constituie noul orizont al jurisdictiilor europene si al celor nationale”, aplicarea principiului subsidiaritatii pe trei niveluri presupune in egala masura ierarhizare si complementaritate normativa si institutionala.
Despre autor:
Carmen Gina Achimescu este doctor in drept, asistent universitar in cadrul Facultatii de Drept, Universitatea din Bucuresti si Colegiul Juridic Franco-roman de Studii Europene Paris 1 Panthéon - Sorbonne
